Fiecare nouă administraţie este salutată cu speranţă, pentru ca ulterior să fie scoasă în fluierături. Aşa s-au petrecut lucrurile cu guvernul ieşit dintr-o copleşitoare victorie electorală, în 2012, pentru ca, în 2015, să se caute înlăturarea lui cu orice mijloc. Se dă vina pe ce se nimereşte – de la biografia celor socotiţi „salvatori”, la forţe malefice. De fapt, de ce nu se ajunge la succesiunea chibzuită a administraţiilor? De ce nu se intră în normal?
Se dau răspunsuri diverse, dar mai presus este un adevăr simplu, cu două laturi. Pe de o parte, pregătirea demnitarilor, cu rare excepţii, este slabă (unii spun că este tot mai slabă!), iar selecţia lor este eronată. Străinii întreabă deseori: cum de ajung la voi să decidă oameni atât de nepregătiţi? Răspunsul a devenit evident. Selecţia se face în funcţie de ceea ce în alte societăţi nu mai contează decât prin accident: relaţii de rudenie, intervenţii oculte, preferinţa decidenţilor pentru persoane docile. Pe de altă parte, democraţia, invocată la ocazii, nu mai contează când este vorba de selecţia personalului. Cum spunea cineva, aranjamentul bate regulamentul.
Recenta compunere a guvernului a arătat – graţie unor televiziuni, căci altfel lucrurile rămâneau dosite – nu numai că unii candidaţi erau străini de domeniu, câţiva recunoscând că nu sunt pregătiţi, ci şi cum se lucrează. Cam toţi au, propriu-zis, lacune uşor de sesizat. A propus vreunul ceva acestei ţări? A făcut cunoscut careva un proiect pe măcar trei pagini? A ieşit în relief vreodată cu vreo idee proprie? A fost absolvent remarcabil şi specialist validat? Recenta alcătuire a guvernului a arătat, altfel spus, că procesul însuşi s-a degradat. Demnitarii se stabilesc întâmplător, subiectiv, în aşa măsură încât se excede cadrul democraţiei. Consecinţele se văd în starea şi neputinţele din ţară.
Din păcate, la noi funcţiile publice nu numai că se ocupă, dar sunt luate în proprietate. Pe nesimţite, s-a petrecut o refeudalizare sub pavăza democraţiei. La timpul său, Seton Watson (Eastern Europe Between the Wars, Cambridge University Press, 1945) credea că problema mare a României este trădarea cauzelor publice de către cei ajunşi în funcţii. El spunea că democraţia nu poate funcţiona în asemenea condiţii. Astăzi, se poate spune că însuşi accesul celor calificaţi în funcţii publice are probleme, încât nici simpla administrare nu are cum să reuşească.
Fapt este că nu s-a format o cultură a evaluării persoanelor pentru roluri publice. De pildă, cine verbalizează lejer trece, fără alte probe, drept „priceput”. Oricine este ales întruneşte scoruri mari în sondaje, chiar dacă nu face mare lucru. Mărturisirea unei alegătoare: „acum îl votez pe acesta, că e şef, dar o să-l votez şi pe altul, după ce va fi ales!” spune cam totul. Este destul ca unuia să-i fie înscenată o campanie, fie şi mincinoasă, pentru a fi scos din joc. După plecarea unui guvern, desemnările se fac iute, ca cetăţenilor să nu le treacă prin cap că ar avea ceva de spus, cu argumentul ridicol că ţara trebuie guvernată, fie şi la nimereală. Constituţia este folosită în aşa fel încât nimeni nu răspunde de ceva. Lipsind o cultură a evaluării, dar fiind mare voinţa de căpătuială, se dau rezolvări la plesneală, care sunt lăudate pompieristic la început şi înfierate cu mânie la urmă.
Să luăm însă lucrurile de la rădăcină. În multe locuri – chiar în cele în care oamenii au parcurs şcoli – are trecere un fel de a gândi în pofida practicii cvasigenerale. Pe scară prea mare, de pildă, fapte nesemnificative ocupă timpul, căci distincţia între esenţial şi neesenţial s-a cam şters. Contează mai mult un lirism prăfuit decât constatări şi explicaţii precise. Oportunismul este mai preţuit decât observaţia incomodă. În dezbateri, se discută nu atât subiectul, ci pe lângă acesta. Se replică nu la ceea ce se spune, ci la ceea ce nu s-a spus. Când trebuie evaluată o prestaţie, se invocă biografia, de obicei deformată, a autorului. Se falsifică în voie date şi documente, crezându-se că „merge oricum”. Se generalizează, în forţă, fapte izolate. Unii au avut o majoritate parlamentară de vis pentru a face reforme indispensabile, dar nu au ştiut face ceva cu ea şi s-au ocupat de rezolvări personale. Gama erorilor de gândire (în particular a sofismelor) este folosită din plin, ba chiar extinsă.
Acest fel de a gândi – aproximativ, dezlânat şi fantezist – a fost numit justificat „gândirea magică”. Ea proliferează într-o societate democratică săracă în dezbateri şi într-o „societate mediatică” rău asimilată. Acestea par să-i fi deturnat pe mulţi, care ajung să creadă că „gândirea magică” ar duce la mai mult decât la o brambureală stearpă.
„Gândirea magică” este, trebuie precizat, altceva decât gândirea fixată în jurul obiceiurilor, de care vorbea Frazer (în The Golden Bough). Ea nu este gândirea pe care o avea în vedere Wittgenstein (în Bemerkungen uberFrazers …), când evoca sărutatul efigiilor, care ţine de fapt de religie. Gândirea religioasă nu este prin natura ei magică. „Gândirea magică” nu este cea din poveştile baronului Münchhausen, care îl ridică pe cititor deasupra realităţilor (calul legat de turn care revine şi continuă drumul, lupul ce mănâncă trupul unui cal în mers etc.). Spre deosebire de basm, „gândirea magică” pretinde că are de a face cu realitatea, chiar dacă grija ancorării factuale nu o preocupă.
Dacă vrem să circumscriem „gândirea magică”, atunci se poate spune că este acel fel de gândire care ia faptele ca pretexte, nu ca suport continuu. Atunci când pleacă de la fapte, ea le preia parţial, refuzând să vadă realitatea în întregime. Iar atunci când explică cauzal, nu distinge între asocieri, contiguităţi, succesiuni şi cauze şi recurge la cauzele cele mai accesibile impresionării şi comunicării rapide. Acestea sunt adesea transpuse în metafore, încât nu permit verificarea. „Gândirea magică” nu generează propoziţii confirmabile sau măcar testabile, ci mituri. Există de multă vreme o listă considerabilă de mituri pe care le-a produs – precum „şeful clarvăzător”, „femeia răzbătătoare”, „îmbogăţitul care a furat”, „românul hoţ”, „americanul imperialist”, „rusul cotropitor”.
Mitul este înţeles, de la Levi-Strauss încoace, ca soluţie spontană, emanând din „vis”, adoptată de oameni spre a se apăra în faţa unei naturi pe care nu o controlează. Altul este însă mitul generat de „gândirea magică” în „societatea mediatică” a zilelor noastre; el este mai mult decât înţelepciune spontană. Mitul este acum politic, adică un fel anume de a gândi încurajat insidios de forţe interesate să-şi păstreze şi să-şi extindă puterea asupra societăţii.
De acest fapt ne dăm seama uşor, observând că miturile actuale nu sunt doar reacţii la dificultăţi, ci iniţiative la concurenţa cu bunul-simţ şi gândirea organizată şi, în pofida acestora, spre a manipula cetăţenii în scopuri politice. Iată câteva exemple.
„Mitul superiorităţii absolventului de studii în afara ţării”, bunăoară. Ca să previn vreo replică, spun de la început că am studiat cu cei mai mari gînditori în domeniul meu de pregătire, filosofia şi sociologia, şi am parcurs stagii de cercetare în universităţi şi centre de referinţă din lume. Dar nu am considerat niciodată că acest fapt, care m-a bucurat, fireşte, îmi dă dreptul să pretind vreo insignă specială. Eram mereu convins că sunt ceea ce am învăţat şi pot să fac, nu ceea ce am avut ocazia să întâlnesc. Spus mai simplu, a studia în afara ţării este un avantaj, dar nu înseamnă nicidecum că fiecare dintre cei care au parcurs o astfel de experienţă este mai bun decât cei care au studiat în ţară. Este păcat că universităţile din România se deteriorează de la o zi la alta (prin sărăcia de idei a celor care le gestionează, prin organizare după ureche şi corupţie ca niciodată). Dar de aici nu rezultă că oricine a studiat în afară este mai bun decât un absolvent indigen inteligent şi asiduu. În definitiv, trebuie pusă cu totul altfel întrebarea: care dintre cei care au studiat, înăuntru sau în afară, ştie face ceva şi ce anume poate face? Câţi sunt de fapt nu doar buni executanţi, ci pot asuma, la nevoie, o iniţiativă de valoare publică? Nu cumva ar trebui să privim oamenii pe linia a ceea ce pot face, nu sub aspectul locurilor prin care au trecut?
Fără îndoială, recomandarea sănătoasă ce se poate da este ca fiecare să profite de ocaziile de a studia în afară. Din păcate, în loc să se discute cum să înmulţim posibilităţile ca tot mai mulţi tineri să aibă ocazia de a combina studiul dinăuntru cu cel din afară, mitul de care vorbim este suplimentat mai recent cu un altul: „mitul superiorităţii celui care a avut funcţii în afară”. S-a ajuns, ca în nici o altă ţară europeană, să se aducă cu pompă, în guvern, executanţi de funcţii oarecari din afară.
Dar şi în acest caz, nu ar trebui să ne pierdem capul. Căci nimeni nu ar putea convinge că funcţionarul marginal dintr-un birou bruxellez este mai specialist decât nenumăraţi oameni din ţară care cunosc amănunţit domeniul. Să mai spunem că, până acum, nici o ţară nu şi-a trimis în reprezentare externă principalele forţe? Că recrutarea s-a făcut se ştie cum?
Acestea nu sunt însă singurele mituri din politica actuală. Ele se asociază păgubos în România ultimilor zece ani cu „mitul superiorităţii tânărului”. Auzi la tot pasul: „să vină tinerii!”. O formulă de prisos, fireşte, căci tinerii vin oricum, prin forţa timpului. Pe de altă parte, această deviză, lansată, cum atestă arhivele, de aspiranţi care nu puteau ajunge prin merite la funcţiile râvnite ale şefilor lor, a fost instrumentată fără întârziere de puterea de atunci, pentru a scoate din cale rivali mai calificaţi şi a-i înlocui cu începători manevrabili.
Efectele s-au văzut şi vor afecta mult timp societatea noastră. În multe locuri au venit nu tineri valoroşi, ci inşi convenabili celor care manipulau. Indiciile sunt categorice: cu aceştia a sporit nepriceperea, dar şi corupţia. Iar pe acest fond, s-au acreditat internaţional reproşul „sunteţi corupţi!” şi recomandarea „nu vă puteţi gestiona, vă trebuie manageri din afară!”, care au vulnerabilizat ţara în competiţiile din lume. Se pot da numeroase exemple de instituţii (ministere, agenţii, universităţi etc.) în care destui inşi au avansat nu prin merite, ci prin aceea că valorile au fost eliminate din cauza datei naşterii, după care au convertit totul în butaforie. S-a confirmat încă o dată, dacă mai era nevoie şi cu ce costuri, că onestitatea şi competenţa nu ţin de vârstă.
Este curent, de asemenea, „mitul valorii conferite de funcţie”. S-a ajuns din nou la a considera că cine ajunge la un titlu mai mare este mai valoros. Destule nulităţi patente şi inşi cu performanţe banale devin peste noapte mari specialişti, chiar dacă nu au făcut nimic, doar pentru că cineva se ocupă să-i impună şi să-i mediatizeze. Se cosmetizează biografii după ce se ajunge în funcţii. Destui oameni se acomodează cu ele, căci mulţi, altfel plini de neîncredere, caută să-şi rezolve problema lor, fie şi cu compromisul tăcerii: „nu are nici un merit, dar n-o să-mi bat cuie în talpă spunând-o tocmai eu!”.
„Să vină altă clasă politică!”, se clamează mai nou. „Mitul inocenţilor din afara politicii” este aruncat insistent pe piaţă de cei care nu au întrunit sufragiile cetăţenilor, dar vor să-i înlăture pe cei care le au. Desigur, mulţi dintre cei în funcţii pot fi pătaţi şi în mare parte sunt. Dar de unde rezultă că aspiranţii care vociferează ar fi curaţi? De unde şi până unde aceştia au rămas inocenţi, stând în afara funcţiilor? Partide întregi călăresc astăzi melodia „schimbării clasei politice”, fără să aibă vreo idee cum şi fără să fie în stare să ofere cetăţenilor altceva decât blamarea rivalilor.
Mai nou, circulă „mitul tehnocratului”. Trecem peste faptul că la noi se face o confuzie jenantă între tehnocrat, independent şi străinul de politică. Trecem peste faptul că tehnocraţii, dacă cumva există, sunt în cu totul altă parte: manageri de firme sau bănci, care şi ei trebuie văzuţi individual, căci confuzia de valori din societate a afectat chiar şi firme private. Dacă am admite, totuşi, că ar fi posibilă competenţa tehnică fără opţiuni politice, se pune întrebarea: au fost aleşi oare tehnocraţi în funcţii? Dacă privim câtuşi de puţin sincer, răspunsul este negativ! Ar fi bine să avem cât mai multe păreri „tehnocratice”. Până acum însă nimeni nu le-a observat.
Desigur, rămâne întrebarea: cum să fie selectaţi ocupanţii funcţiilor publice? În situaţia actuală a României, continuă să fie indispensabile, după părerea mea, două măsuri corelate. Prima măsură ar fi valorificarea celor care ies în faţă cu proiecte în dezbaterea publică, care au ceva de spus şi se pricep. Aşa se procedează în societăţile pe care le luăm ca reper. Nicăieri, desemnările de demnitari nu sunt trăite atât de agitat şi executate atât de arbitrar, căci sunt pregătite din timp în sfera publică. A doua măsură ar fi desubiectivizarea deciziilor prin democratizare. Este o gravă confuzie culturală la noi aceea de a considera democraţia ca simplă substituire a deciziei personale cu decizia câtorva. Din păcate, nici legislaţia nu este ferită de această confuzie. Capriciul decidenţilor, combinat cu recomandarea unor birouri oculte, hotărăsc. Nici acum nu s-a ajuns, din păcate, la selecţia pe faţă, democratică, în sensul necorupt al noţiunii, iar rezultatele se impun şi nu au cum să mire: amatorism, subdezvoltare, neajunsuri.
În discuţia despre selecţia demnitarilor, nu ar trebui să fie vorba doar despre ce a studiat omul (căci diplome prezintă cu duiumul mulţi!), nici despre voinţă (căci nu lipseşte la noi – chiar unii din cei de pe scena politică se mişcă spre orice ideologie dacă li se dau funcţii!), nici despre facilitatea de a vorbi despre o temă (căci unii pot să turuie ore întregi pe orice temă!). Este vorba de capacitate atestată de a elabora proiecte, de pregătire conceptuală şi de experienţa unui traseu profesional concludent. Altfel, riscul este să vedem din nou inşi al căror prim loc de muncă în viaţă este cel de ministru. Altfel, vedem inşi care nu au condus vreodată o echipă de volei, dar se dau reformatori de domenii. Şi ne explicăm realitatea acelora care, în vreme ce tăiau vârtos salarii şi pensii, deplasau mari sume de la buget în buzunare private şi partide.
S-a spus pe drept că „mitul politic” este „o teză explicativă empirică, dar de obicei neverificabilă, care presupune o teorie cauzală simplă a evenimentelor politice şi se bucură de audienţă largă. Este empirică pentru că îşi propune să explice evenimente reale. Nu este verificabilă pentru că nu se poate supune unei experimentări corespunzătoare. Este explicativă pentru că oferă cauze acestor evenimente reale” (M.L. Geis, The Language of Politics, Springer, New York, Berlin, 1987, p.29). Dar nu numai atât! Mai putem adăuga observaţia că mitul politic nu aduce niciodată soluţii. El serveşte puterea unuia sau altuia, pentru ca, la urmă, să se plătească scump şi să se accepte că, de fapt, a fost eşec.
„Miturile politice” înfloresc când se ocoleşte democraţia deliberativă – din nepricepere sau voit, poate din amândouă. Supralicitarea celor cu studii şi funcţii în afară, „juniorocraţia” şi „tehnocraţia” constituie efectul voinţei de a limita dezbaterea şi decizia democratică, iar recursul la „elite” stabilite ocult, rezultatul sărăciei de idei. O democraţie bine înţeleasă şi responsabil asumată le lasă în muzeul expedientelor nefaste şi restabileşte întâietatea bunului simţ şi a gândirii organizate, care, har Domnului, caracterizează majoritatea covârşitoare a oamenilor ce constituie societatea.
