Ne-au păcălit! Nu un proiect de ţară ne-au prezentat, ci unul de guvernare consensuală (PNL – PSD). De fapt, în culise, s-a vorbit chiar despre un guvern de uniune naţională. A fost refuzat de PSD. Deocamdată.
Dacă ar fi fost vorba de un proiect de ţară, nu-l puteau avea schiţat de azi pe mâine.
Etapele unui real proiect de ţară sunt următoarele.
1. Un audit de ţară, care ar fi trebuit să constate realităţile economice şi administrativ-politice în care ne aflăm;
2. O inventariere a avantajelor competitive ale României, chestiune care nu se poate baza pe intuiţia nu ştiu cui, ci pe cercetarea riguroasă a pieţelor internaţionale şi a resurselor naţionale (pământ, apă, energie, resurse minerale, resurse profesional-umane etc.);
3. Opţiune de priorităţi investiţionale bazate pe punctul 2;
4. Plan de reformă a sistemului educaţional bazat pe punctul 3.
Ceea ce ni s-a prezentat ţine doar de punctul 3, fără să fi fost făcută cercetarea de la punctul 2.
Rostul acestei şmecherii este politic: preşedintele a ţinut să obţină acordul PSD şi PNL. Pentru o nouă guvernare Cioloş, autorul acestui program de guvernare prezentat ca proiect de ţară. Sau pentru un guvern de uniune naţională. Ceea ce va permite şi o majoritate parlamentară pentru schimbarea Constituţiei. Regionalizarea nu se va putea face fără introducerea ideii de regiune în Constituţie.
Deocamdată, mass-media n-au înţeles lanţul logic în care se află preşedintele Iohannis: regionalizare (reformă administrativ-teritorială) – Constituţie nouă – majoritate parlamentară – consens politic asupra unui plan de dezvoltare a ţării).
Și, totuşi, vom avea nevoie de un proiect de ţară dacă UE chiar va suferi doar o îngheţare în statu-quo, iar dacă va evolua către ideea gorbacioviană de Casă Comună Europa-Rusia numai un astfel de proiect de ţară ne va putea apăra de foamea ursului care tocmai iese din hibernare.
Proiectul se numeşte de ţară pentru că nu este pur şi simplu un plan econmic ce s-ar potrivi oriunde şi oricui (specialitatea FMI), ci este unul adaptat avantajelor competitive ale ţării noastre. Le avem? Care sunt? Răspunsul la aceste întrebări ar putea ocupa doi-trei ani de dezbateri la nivel înalt de expertiză (Academie, think tank-uri, universitari non-impostori). Abia după aceea inventarul analitic al acestor avantaje de competiţie economică, vor putea intra în joc opţiunile politice (prioritizările investiţionale).
E adevărat, de la bun început este necesar consensul bunei-credinţe a clasei politice între acceptarea rostului dezbaterii cu privire la inventarierea analitică a avantajelor noastre competitive.
Planul prezentat de guvernul Cioloş sub titlul România competitivă sugerează ceva de acest gen. El spune, în traducere, aşa: vom avea dezbaterea specialiştilor numai dacă, din toamnă, vom avea guvern de largă majoritate (sau chiar de uniune naţională), condus de cineva care nu confundă un proiect de ţară cu un program de guvernare. Totul stă (sau cade) în funcţie de alegerile din toamnă. Dacă va ieşi din alegeri o majoritate parlamentară pe stil vechi, politicianist, nu vom avea proiect de ţară. Urgenţa acestei acţiuni (aproape sub acoperire) a guvernului Cioloş nu poate fi tradusă pe limba dezbaterilor neprofesioniste din pricină că ar da apă la moara populismului eurofob.
Nu mai putem avea încredere în stabilitatea ancorei UE Se poate întâmpla orice în UE. Nu mai avem o Uniune predictibilă. De aceea trebuie să ne bazăm în viitor pe forţele noastre şi mai puţin pe rezistenţa unor ancore economice exterioare.
N-ar fi fost iraţional dacă am fi gândit aşa din 2007. Dar am fost euro-optimişti. Și, în fapt, clasa noastră politică a continuat să dezvolte strategiile de capturare a statului în plasa corupţiei.
Ce avem acum? O dictatură a corupţiei politice asupra statului. Și o contra-dictatură a SRI-DNA asupra clasei politice. Per total, deficit mare de democraţie.
Ce mai avem? O recunoaştere a deficitului democratic în UE, dar nu avem cum să ştim în ce măsură UE va putea să-şi repare deficitul democratic (sau va reveni la suveranităţile naţionale).
Trebuie să optăm. Eu aş opta pentru reîntoarcerea suveranităţilor la casa lor şi m-aş teme de Casa Comună Europa-Rusia.
În 1989, a fost simplu şi clar: ne-am îndepărtat cu toţii împotriva unei dictaturi.
În 2016, nu e nimic clar şi simplu: unii, din interiorul unei dictaturi, vorbesc împotriva celeilalte dictaturi. Singurul limbaj cinstit (necorupt) pe care l-am putea auzi, acum, ar veni (dacă ar veni) numai din interiorul unui nou proiect de ţară. Din păcate (ca întotdeauna), noul are a fi adus pe lume şi de oamenii vechi, şi de oamenii noi. Avem a accepta acest fapt ca pe unul care seamănă cu acela de pe Drumul Damascului.
