Guvernele statelor mai sărace ar trebui să-și schimbe propriile politici înainte de a cere soluții de la străini – guverne, ONG-uri, organizații de ajutor. De decenii bune, programele de ajutor între state nu fac decât să ia banii săracilor din statele bogate și să-i dea bogaților din țările sarace. Cel mai des, rezultatele economice sunt negative.
Deși oficialii americani se plâng din cauza aliaților, tot ei cred că au fost unși să conducă lumea și ceilalți să-i urmeze. Iar, din această perspectivă, li se pare firesc ca lacheii din statele aliate să facă pelerinaje la Washington, adică Orașul Imperial, pentru a cere îndrumare.
Mai sus sunt două dintre observațiile pe care le face Doug Bandow într-un articol publicat de The American Conservative prin care dorește să apere politica externă a administrației Trump. Bandow este membru al Cato Institute și a fost cosilier al președintelui Ronald Reagan.
”Criticile aduse administrației Trump sunt întemeiate în unele cazuri. Spre exemplu, când cineva critică politica unor țări considerate prietene și le sancționează companiile, răspunsul nu poate să fie unul pozitiv. Gândiți-vă doar la cum europenii au ales să fie de partea Iranului, după ce secretarul de Stat Mike Pompeo le-a cerut să urmeze politica Washingtonului față de Teheran. Dacă ar avea ocazia, majoritatea liderilor europeni ar vota pentru liderul suprem Ali Khamenei, nu pentru Donald Trump.
Însă multe dintre criticile aduse Americii sunt despre altceva. Ele reflectă frustrarea că SUA nu mai au grijă în mod automat de problemele altor țări. Criticile aduse guvernării Trump reflectă o problemă anterioară alegerii lui Trump. Până și cele mai prospere și populate state preferă să-și trimită crizele la Washinton, pentru a fi soluționate de hegemonul global.
Iar politicienii americani, plini de orgoliu și prefăcută smerenie, sunt gata să-și asume angajamente. Deși oficialii americani se plâng mereu de aliații lor miopi, lași, zgârciți și nerecunoscători, tot ei încearcă apoi să facă totul, crezând că au fost unși de providență să conducă lumea. Restul trebuie să-i urmeze. Din această perspectivă, pare normal ca lacheii din statele aliate să facă pelerinajul la Washington, Orașul Imperial, pentru a primi îndrumare.
Lista recent pierdutelor oportunități oferită de criticii lui Trump este mare. Criza Covid19. Reforma OMS. Relațiile Coreea de Sud-Japonia. Contribuția pentru NATO. Kurzii din Turcia și Siria. India și Kashmir. China și Hong Kong. Israel și palestinienii. In viziunea criticilor, dacă administrația SUA și-ar fi făcut treaba, acum lumea ar fi arătat ca un paradis.
Însă câte dintre aceste crize ar fi putut fi rezolvate cu adevărat? Administrația Trump a dat-o în bară cu criza covid-19 chiar în America. A fost nechizuit ca SUA să părăsească OMS în timpul unei pandemii. Însă asta poate afecta reforma OMS pe termen lung, nu răspunsul la pandemia actuală. Seul și Tokyo se comportă iresponsabil pentru că se bazează pe angajamentul militar american. Dacă ar fi țări responsabile, nu și-ar permite certuri între ele. Câtă vreme au fost rugați frumos, aliații europeni nu au contribuit mai mult la bugetele militare, crezând că Washingtonul îi va apăra indeferent cât de puține ar face ei înșiși pentru propria apărare. Ankara îi privește pe kurzi ca pe o amenințare, nu ca pe un subiect de negociere. India nu e interesată de negocieri și mediere privind Kashmirul. Cu cât SUA se vor implica mai mult în Hong Kong, cu atât China va adopta o poziție mai dură. În toate aceste cazuri, utopiile legate de leadership-ul american sunt foarte îndepărtate.
Sunt multe forme de ”leadership”, precum persuadarea morală, presiunea diplomatică, banii și războiul. SUA le folosește pe toate. Însă acum, tot mai mulți lideri americani favorizează ultima formă – războiul – acolo unde America are un mare avantaj comparativ. Așa cum spune proverbul, când ai un ciocan, vezi numai cuie. Doar SUA pot să ducă mai multe războaie vreme de ani de zile și, cel mai important, numai SUA sunt o țară atât de nebună încât să facă asta.
Trump a fost împotriva unei asemenea forme de leadership. Și a avut dreptate să facă asta: politica asta nu a fost bună pentru americani și nici pentru restul lumii.
Care este rezultatul a doua decenii de asemenea ”leadership” american în Orientul Mijlociu? O serie de state eșuate. Noi organizații teroriste. Și mai mulți dușmani. Mii de americani uciși. Zeci de mii de americani răniți. Sute de mii de civili uciși. Și mai mulți răniți. Milioane de oameni dislocați. Trilioane de dolari rispiți.
Bună treabă, Washington! Hai să mai avem ceva leadership american.
Cu toate astea, cea mai vagă sugetie că SUA ar face pasul înapoi duce la o opoziție frenetică. America nu doar că trebuie să conducă mereu, însă, odată ce a ajuns peste tot, trebuie să conducă peste tot. Nicio retragere, nicio înlocuire, nici transformare nu sunt permise.
Această fixație pe leadershipul american duce la o profeție autoîmplinită. Dacă nu se poate obține nimic fără America, atunci celelalte națiuni ar acționa ca și cum nimic nu se poate fără America. Ceea ce înseamnă că nu ar face nimic. Și nimic nu s-ar putea întâmpla fără America.
Însă istoria arată că e falsă ideea necesității leadershipului american. Se întâmplau ”lucruri” în lume și înainte ca SUA să existe. Se întâmplau și se rezolvau probleme și înainte ca America să-și poată exercita puterea. Sunt motive să fim sceptici în legătură cu profețiile apocaliptice ce pleacă de la lipsa leadership-ului american.
Când lumea cere ”leardership” american, nu face decât să demonstreze lipsa unui leadership real.
Cum ar arăta leadership-ul autentic?
Guvernele statelor mai sărace ar trebui să-și schimbe propriile politici înainte de a cere soluții de la străini – guverne, ONG-uri, organizații de ajutor. De decenii bune, programele de ajutor între state nu fac decât să ia banii săracilor din statele bogate și să-i dea celor bogați din statele sărace. Cel mai des, rezultatele economice sunt negative.
Țările prospere și cu populație mare ar trebui să-și asume responsabilitatea propriei apărări. Ar trebui să nu se aștepte ca alte țări sa le gestioneze ceea ce ar trebui să fie responsabilitatea centrală a oricărui guvern serios dintr-o țară serioasă. Este jalnic că o asemenea țară să critice un stat care decide să se concentreze pe problemele interne, după ce a oferit protecție timp de decenii.
Guvernele care vor să fie respectate ar trebui să plătească prețul acțiunii lor la scară globală. Daca vor să conteste suveranitatea asupra unor insule revedicate de alte state, ar trebui să-și creeze o marină militară solidă. Dacă vor să critice o putere în ascensiune, ar trebui să fie pregătite pentru riposta acestei puteri. Dacă vor să joace rolul unui lider internațional, ar trebui să fie pregătite să plătească, fără să se aștepte să fie rambursate de SUA.
Țările care au amenințări comune ar trebui să lase deoparte divergențele și nu să aștepte ca Washingtonul să le ia partea și să puna presiune pe celălalt guvern. Într-un moment al adevărului la nivel internațional, liderii ar trebui să pună pe primul loc interesul național, nu avantajul politic. America nu are obligația să fie dădaca lor.
Guvernele aflate în război au interesul să ajungă la pace fără a se baza pe alte țări, în special pe SUA, pentru a pune presiune și a mitui una sau ambele părți. A cere bani pentru a renunța la război este o încercare de a profita de pe urma unei tragedii. Societățile bune ar trebui să-i ajute pe cei aflați în nevoie, nu să-i plătească pe alții să facă asta.
Desigur, e greu ca până și cel mai bine intenționate tabere să ajungă la un acord. Uneori, medierea din partea unei terțe puteri, inclusiv a unei superputeri globale, poate aduce o soluție care inițial părea imposibilă. Uneori, ajutorul din exterior este necesar pentru problemele grave. În acest caz, America ar trebui să ”conducă”.
Oricât de mult și-ar dori Washingtonul să fie pace, buna guvernare și prosperitate peste tot, americanii nu vor putea pacifica globul. Nimeni dintre cei care știu cum funcționează lumea nu se așteapta ca o superputere egoistă, mult prea încrezătoare și puterinc îndatorată să rezolve problemele altor țări.
În ciuda unui tsunami de critici, Trump și administrația sa au motive să fie sceptici în privința apelurilor internaționale la leadership-ul american. Iar eșecurile lui Trump în momentele în care a încercat să ”conducă” ar trebui să demonstreze de ce lumea nu trebuie să ceară leadership american.
Lumea are nevoie de o conducere mai bună. Nu e datoria Washingtonului să conducă lumea. Alte țări trebui să facă curat după ele însele, să-și achite notele de plată, să-și îndeplinească obligațiile și să-și construiască viitorul. Leadership-ul american nu poate înlocui un leadership mai bun din partea tuturor”.
conduceti-va singuri…daca puteti. Pun pariu ca jumatate din tarile africane s-ar declara colonie americana daca ar putea.