O gogoașă aurită

„Reforma statului” a devenit în România o lozincă reciclată. Se vorbește despre transformare, eficientizare, modernizare – dar în spatele acestor cuvinte mari se ascunde, de cele mai multe ori, un teatru politic ieftin. Ceea ce ni se servește astăzi este o gogoașă umflată în vorbe, ambalată frumos în jargon tehnocrat și promisiuni cu termen de valabilitate: „peste câțiva ani”.

Durul Bolojan-premier pare mai degrabă un căutător de comori care rătăcește prin canalele financiare ale statului – o acțiune, poate necesară, dar insuficientă și lipsită de forța unei reforme autentice. Un exercițiu contabil, nu unul de viziune.

Guvernul mimează reforma. În realitate, asistăm la o încercare disperată de a masca un colaps bugetar iminent și de a proteja interesele unei clase politice care a eșuat moral și funcțional. Așa-zisa reformă nu este un proiect pentru cetățeni, ci un mecanism de control. Nu e despre eficiență, ci despre supraviețuire politică, cu tot felul de „Anastasii” puși în funcții-cheie.

Justiția – acel sector care ar trebui să fie scutul statului de drept – este din nou sacrificată. Ajunsă aproape parte integrantă dintr-un grup infracțional organizat, devine o țintă comodă pentru o reformă simulată.

Reacția CSM este „firească”, în fața unui atac mascat asupra independenței sistemului judiciar. Dar nici de această dată reforma nu are curajul să atingă adevăratele centre de putere. Nu urcă spre vârful piramidei. Nu îi deranjează pe cei care o cer public, dar o sabotează din umbră. Se aplică doar în jos – acolo unde nu doare electoral.

Reforma lui Bolojan devine, astfel, simbolul unei promisiuni goale, cu aere ceaușiste. Un exercițiu de PR. Un experiment birocratic cu mize mari și rezultate incerte, ambalat în discurs tehnocrat, dar golit de conținutul real al unei schimbări autentice. În loc de transparență – opacitate. În loc de asumare – calcule. În loc de curaj – tăcere.

Cotroceniul, care ar trebui să fie garantul echilibrului instituțional, tace. Sau, mai grav, girează prin inacțiune un spectacol de tip „reformă fără reformă”. România alunecă într-un vid de autoritate morală, unde totul este negociabil – mai puțin interesul cetățeanului. Modelul ceaușist prinde contur accelerat, inclusiv în modul în care se gândește relația cu „electoratul aurit”.

Reforma nu poate începe de jos. Ea trebuie să pornească de sus – prin exemplu, prin responsabilitate, prin eliminarea imposturii din vârful statului. România nu are nevoie de o înscenare birocratică. Are nevoie de o reconstrucție curajoasă, de sus în jos – altfel vom continua să ne afundăm în promisiuni reciclate și realități tot mai toxice.

Statul nu se reformează pe persoană fizică.