„Nu mă tem de moarte. Nu cred că am făcut atâta rău celor din jurul meu încât să mă tem de pedeapsă. Desigur, toţi avem o conduită mai bună sau mai rea, dar cred că dacă încerci să compensezi, cu toată sinceritatea, dacă ai conştiinţa liniştită, nu ai de ce să te temi atunci când te prezinţi în faţa marelui judecător. N-am fost niciodată dezamăgită de dragoste. Amanţii mei mi-au prilejuit o mare experienţă. Nu regret nimic din tot ce am făcut, din tot ce am cunoscut şi dacă ar fi să o iau de la început, al face la fel. Mulţumesc cerului că mi-a dat această viaţă, această posibilitate de a trăi, pentru că am trăit sută la sută şi nu o regret”.
O mărturisire-profesiune de credinţă a celebrei Edith Piaf, cântăreaţa-simbol a muzicii franceze, ale cărei melodii, uneori adevărate balade, i-au reflectat viaţa: „La Vie en rose” (1946), „Non, je ne regrette rien” (1960), „Hymne à l’amour” (1949), „Milord” (1959), „La Foule” (1957), „L’Accordéoniste” (1955), „Padam… Padam…” (1951).
Devenită din micuţa cântăreaţă de stradă o adevărată instituţie, a cunoscut „ le tout Paris”. A fost admirată de Breton şi Cocteau (care a murit în aceeaşi zi cu ea), a cărui piesă „Le bel indifferent” a jucat-o împreună cu soţul ei Jacques Pills, l-a lansat şi l-a iubit pe necunoscutul atunci Yves Montand… Doborâtă de moartea boxerului Marcel Cerdan, va regăsi, de-a lungul anilor, dragostea alături de ciclistul Gerardin sau de Pills, de numeroşii iubiţi, ca Théo Sarapo (Theophanis Lamboukas), coaforul grec transformat în cântăreţ şi actor, sau Eddie Constantine, care i-au presărat drumul între concerte şi turnee. A cucerit America, unde a apărut în show-ul lui Ed Sullivan de opt ori, a cântat de două ori la Carnegie Hall, a cunoscut-o pe Marlene Dietrich. L-a lansat pe Charles Aznavour la începutul anilor 1950.
Deşi a devenit un star internaţional, viaţa particulară a mers din eşec în eşec. Boala, drogurile, alcoolul au dus la leşinul pe scenă, în 1959, la New York. Revine, cucereşte Olympia, doi ani mai târziu, compozitorii se bat să-i scrie cântecele, dar în 1963, un cancer de ficat pune capăt acestei vieţi agitate, pasionale, în care dragostea şi muzica s-au împletit, şi-au împrumutat una alteia sevele.
Amantul secret al lui Edith Piaf
De curând, Editura Grasset a publicat volumul „Mon amour bleu. Lettres Interdites”, de Edith Piaf, prefaţată de Cecile Gilbert. O corespondenţă inedită scoasă în vânzare la Christie’s în 2009. Scrisorile îi erau adresate lui Louis Gérardin, zis Toto, nebun după cursele cicliste, campion amator al lumii la viteză, în 1930, multiplu campion al Franţei. Ca şi Marcel Cerdan, acest bărbat i-a sucit capul: timp de un an, în cel mai mare secret, La Môme s-a consumat pentru ciclist. Martor este o explicită corespondenţă amorous, descoperită relativ recent. Piaf era mica regină internaţională a cântecului francez. La 36 de ani, cântase deja „Imnul dragostei” şi „C’est d’la faute a tes yeux”. La capitolul bărbaţi, nu i se mai numără trofeele: Paul Meurisse, Yves Montand, Eddie Constantine… Parteneri neimportanţi pe lângă Marcel Cerdan, dispărut cu doi ani înainte într-un accident de avion în Azore. De atunci părea uşor groggy. Reumatismul articular justifica morfina. Ultimul iubit de circumstanţă, pitorescul Andre Pousse, zis Dédé, ciclist şi el, capriciu ultim, bărbat frumos, cu părul blond, cu ochi albaştri pe figura întotdeauna bronzată. „Nu o supervedetă, dar un domn care îşi îngijeşte persoana şi cuvintele”, scria un redactor de la „L’Equipe” , care ştia să vorbească presei, conducătorilor, alergătorilor. După box, Piaf se îndrăgosteşte de bicicletă. Sporturi în decădere astăzi la bursa glamour, dar ai căror campioni făceau figură de eroi după război. Era epoca în care Roland Barthes consacra un text „supranaturalului ” Tur al Franţei. La „Vel’d’hiv” (competiţia ciclistă de iarnă), timp de şase zile, lumea nu mai vorbea decât despre cicliştii care trezesc fantezia femeilor. Starletele dădeau startul şi ofereau premiul învingătorului.
Este valabil şi pentru Edith şi Toto. Ea îi scrie mult între noiembrie 1951 şi septembrie 1952. „Te iubesc cu toată forţa sufletului meu, a inimii şi a pielii mele, nu va mai exista nimic după tine, vreau să fii unicul”. Suflet, inimă, piele. Treimea piafiană declinată pe pagini de caiet de şcoală, pline de „adoratul meu”, „îngerul meu”. Când sunt despărţiţi, ea numără zilele, orele, se dă de ceasul morţii. Scrisorile sunt dublate de telegrame, de apeluri telefonice. „Nu îndrăznim să ne-o imaginăm pe Piaf în era SMS-urilor”, remarcă ironic prefaţatoarea. Piaf făcea acelaşi lucru cu Cerdan, în acelaşi registru de amor disperat, posesiv. Nu se cunosc scrisorile lui Toto. De altfel nu pare deloc să aibă pasiune epistolară. „Nu-mi scrii niciodată”, se plânge Piaf. Dar printre rândurile cântăreţiei îl ghicim uneori nemulţumit de acest asediu sentimental exaltat. Ziaristul Jacques Marchand, care i-a cunoscut bine şi pe Cerdan şi pe Gérardin, afirmă că acesta din urmă era foarte discret. În timp ce Cerdan vorbea mult despre ea şi pozau împreună în faţa fotografilor, Toto „nu se afişa”. E drept, lucrurile erau complicate. La început Gérardin s-a instalat la Piaf. Dar foarte curând a avut loc o percheziţie. Piaf a fost acuzată de tăinuire de lingouri de aur, de trofee şi de o blană. Furioasă când şi-a văzut soţul părăsind domiciliul conjugal, luând cu el amintiri, soţia lui Gérardin a depus plângere la poliţie. Nevestele! După Marinette Cerdan, Piaf este acuzată de Bichette pentru o vină imaginară. Chiar dacă povestea s-a lămurit, durerea a rămas. În ianuarie 1952, Gerardin o anunţă pe Piaf, într-un turneu la Lille, că se întoare acasă. Edit protestează. Fără Toto, ultima ei speranţă într-o viaţă „sănătoasă” , se îndreaptă spre catastrofă. La 36 de ani doreşte atât de mult să „Trăiască normal”! Îşi imaginează o casă cu „cearşafuri şi servicii de masă frumoase, cu huse, cu un dulap de pantofi cu toate cele necesare lustruirii lor”. Prevedea chiar şi „o mică farmacie” foarte utilă cântăreţelor şi cicliştilor de performanţă. În timp ce Piaf îl numeşte „stăpânul” ei, îşi cere scuze pentru un guler prins în ace, înlocuieşte foile de caiet cu o elegantă hârtie de scrisori şi îi încredinţează gestiunea conturilor ei, Toto îi reproşează că vrea să comande. Pentru că Piaf dă totul, dar vrea, de asemenea, totul. Vrea să găsească în el tot ce a pierdut în viaţă. Dificilă situaţie pentru iubitul prins între „canibalismul” cântăreţei şi detectivul particular angajat de soţia sa. Performanţele lui sportive au de suferit. Şi vrea să scape.
Povestea de dragoste reîncepe
Marion Cotillard în La vie en rose
În iunie 1952, Piaf îl aştepta încă pe Toto. Trei luni mai târziu, îi anunţă de la New York căsătoria ei cu cântăreţul şi textierul Jacques Pills. Nu-i povesteşte despre prezenţa la ceremonie a lui Marlene Dietrich, dar scrisoarea este relevantă: „Te-am avertizat de mii de ori că mă vei pierde, dar n-ai reacţionat niciodată şi atunci ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat; când trăieşti lângă o persoană tandră şi plină de atenţii te laşi prins şi trebuie să mărturisesc că îl iubesc sincer pe Jacques!”.
Cariera de ciclist a lui Gérardin s-a încheiat la sfârşitul anilor ’50, când a devenit antrenor naţional. O fotografie îl arată, în 1958, privit cu aviditate de starleta Michele Mercier, care seamănă cu Monica Belucci. În acel an, Piaf, divorţată de Pills, îşi adjudecă un alt textier. Un efeb de 24 de ani, căsătorit, tatăl unei fetiţe, cel care a scris pentru ea „Milord”. Se numea Georges Moustaki şi o nouă poveste de dragoste începea.
Filme, cărţi, piese de teatru au evocat această viaţă care a ars de pasiune. În 1974, filmul „Piaf” descria primii ani ai carierei ei. Interpreta rolul titular Brigitte Ariel, iar melodiile din acea perioadă erau cântate de Betty Mars. Claude Lelouche o va distribui, în 1983, pe Évelyne Bouix în rolul cântăreţei, în pelicula „Édith et Marcel”, în care Marcel Cerdan Jr. juca rolul celebrului boxer. A fost Edith Piaf pe ecran şi Raquel Bitton, în producţia-omagiu „Piaf…Her Story…Her Songs”, din 2003, care îi descrie viaţa tumultuoasă şi în care câţiva dintre compozitorii, prietenii, iubiţii şi rudele cântăreţei îşi mărturisesc amintirile. În 2007, Marion Cotillard primea „Oscarul” pentru cea mai bună actriţă pentru rolul Piaf din pelicula „La Vie en rose” (difuzată în Franţa cu titlul „La Môme”), care îi urmărea viaţa din copilărie până la moartea din 1963.
În 2010, în filmul „Inception”, poate fi auzit frecvent cântecul ei „Non, je ne regrette rien”, aşa cum putuseră fi ascultate în „Saving Private Ryan” alte două melodii: „C’etait une histoire d’amour” şi „Tu es partout”.
La aproape 50 de ani de la dispariţie, se pare că Edith Piaf mai are încă secrete.
