O răscruce pentru toți

Sunt legat de unul dintre cele mai mici sate din România. Acolo m-am născut și acolo este casa mea. Satul meu are numai 31 de case și o biserică. Nu școală, nu magazine, nu telefon. Aproape fiecare casă este ca o cetate închisă. N-aș putea spune cîte sunt goale. Părăsită nu este nici una. Cu greu puteți găsi o hartă a Transilvaniei pe care Turmașul să fie marcat și pentru un călător străin. Și, cu toate acestea, satul meu cu case puține apare în volumele lui Ladislau Geymant despre inventarul austro-ungar de la 1785, iar Mărtinești, centrul nostru de comună, este atestat și pe la 1400, cînd ai lui Martin, un căpitan german de la cetatea Orăștiei, își aducea lucrătorii și soldații pe pămînturile noastre. Pentru mine, Turmaș continuă să fie cel mai important punct din Univers. Pe o uliță curbă, aruncată parcă peste deal, lungă de cel mult 350 de metri, se întinde o lume plină de trecut, de tragedii, de povestiri de pe front, de urme ale colectivizării, de lupte crîncene pentru pămînt, de chinuri ale tranziției, cu mulți oameni plecați prin Spania, prin Grecia (noua modă după cea de la 1900, cînd plecau la Chicago, Cleveland și Detroit sau prin orașe apropiate sau aflate pe la dracu-n praznic). Aproape în fiecare casă, în dulapurile săsești, vechi de cîteva decenii, cele mai multe cumpărate înaintea comunismului, unele cu un secol sau două mai înainte, se află stocate hainele țărănești ale bunicilor și străbunicilor noștri. Și cîteva covoare înflorate, țesute în casă. Toți le păstrăm cu sfințenie, unii cu gîndul că, într-o bună zi, le vom îmbrăca la o sărbătoare sau pentru o fotografie, alții – doar ca semn de aducere-aminte a părinților, bunicilor și străbunicilor noștri. Să nu vă imaginați că sunt cine știe ce! Pînză albă mai bună cumpărată de la tîrg sau făcută în casă, cusută pe margini și pe lungul brațului cu flori negre din fir de arnici, curea lată, de culoare verde, din piele, și pantaloni albi, de vară sau de iarnă. Adică portul de Săliște, cel mai sobru și simplu port din toată diversitatea etnografică a României. Dar nu numai hainele se odihnesc în dulapuri. Și uneltele zac prăfuite și stricate prin șuri și magazii. Grajdurile sunt și ele aproape goale. Satul mai are o singură vacă. Cu ani în urmă, cînd am păzit ciurda Turmașului, erau 65 de capete, plus cai, oi și capre. Din punctul acesta de vedere, Turmașul a scăzut de aproape 65 de ori. Nici Mărtinești, centrul de comună, nu stă mai bine. Seamănă și el cu alte sute, poate chiar mii de sate românești lovite în acest fel de progres.

Multe dintre satele Transilvaniei înfruntă timpul cam în același fel. Mai bine sau mai rău, dar, oricum, departe de trecutul lor strălucit.

Ne place sau nu, trebuie să răspundem la o întrebare chinuitoare. Se mai poate face ceva pentru salvarea satului ardelean de la condiția de dormitor ieftin al celor mai apropiate centre urbane? Singura cercetare serioasă comisă vreodată, cea a echipelor mixte ale lui Dimitrie Gusti, n-a avut norocul timpului, rămînînd pentru totdeauna dincolo de zidurile greu de trecut ale celui de-al Doilea Război Mondial și ale comunismului.

Datorăm satului românesc tot ce avem mai de preț: memoria și un specific etnic. Mulțumită lui suntem cine şi ceea ce suntem. Starea lui actuală este apăsătoare și amenințătoare. Mai poate înflori vreodată? Ce se mai poate face pentru salvarea sa materială, culturală, economică și chiar pentru conservarea unor minunății naive?

Care ar putea fi consecințele unei mișcări de proporții în rîndul tinerilor intelectuali din universități și din orașele mari? Nu cumva o revitalizare a fostelor cămine culturale, cu spectacole și cursuri, cu ore de calculator ținute de studenți și profesori, de artiști și cercetători care să-i ajute pe oameni să deprindă domenii și îndeletniciri noi sau uitate, nu cumva un program național, finanțat dintr-un pătrar din furturile de acum, ar ajunge și pentru reparații, pentru dotări, plantații și livezi model, ateliere și țesătorii, grădini bio și prelucrări de mare finețe în lemn, în pînze și piei, nu cumva toate acestea ar da un alt aer, un alt orizont, o altă încredere în potențialul său economic și l-ar așeza ca pe o formă europeană de conviețuire de tip românesc? Nu cumva, pe lîngă toate acestea, și cu un program european care să sprijine investițiile celor care se întorc acasă, și cu taxe binișor scăzute pe tot ce pleacă din sat, se poate stabiliza un univers aflat într-o nedreaptă decădere?

Satul românesc trădează neputința noastră de a ne regăsi ca o comunitate ordonată, morală, iubitoare de trecut și încrezătoare în viitor. Un premier și un președinte dedicați acestei nații, politicieni și intelectuali dotați cu conștiință de neam ar putea declanșa o operațiune care să însemne revitalizarea a unei realități cîndva înfloritoare.

Editorialul complet în ziarul Cotidianul de marţi versiunea tipărită – disponibilă la toate chioşcurile – sau varianta digitală.