O viață în slujba luptei pentru drepturile românilor transilvăneni

Se împlinesc 125 de ani de la acel 2 septembrie 1900, când la Iași, după o viață pusă în slujba luptei pentru drepturile românilor transilvăneni și cu sănătatea zdruncinată, trecea la cele veșnice profesorul, avocatul, omul politic istoric literar, poet și folclorist, membru corespondent al Academiei Române, Aron Densușianu. Provenit din familia nobililor Pop de Hațeg, născut în satul Densuș, a fost primul numit Densușianu, după numele satului natal, de către profesorii săi, pentru a fi individualizat printre numeroșii săi colegi omonimi ce erau la aceea vreme la gimnaziul din Blaj.

Aron Densușianu, înscris în certificatul de botez ca Aron Pop, se naște la 9 noiembrie 1837 fiind al patrulea copil al lui Vizantie Pop, paroh unit în Densuș, și al Sofiei (n. Popovici). Urmează cursurile gimnaziului din Blaj (1852-1860), condus din 1854 de Timotei Cipariu. Apoi, în perioada 1860-1864, urmează cursurile Academiei de drept (Rechtsakademie) din Sibiu.

Debutează în „Foaie pentru minte, inimă și literatură” cu poezia Răsunet (decembrie 1860). Între februarie 1874 și 30 septembrie 1875 editează și finanțează la Brașov ziarul „Orientul latin”.

După o carieră strălucită, derulată pe parcursul mai multor ani la Sibiu, Făgăraș și Brașov, din cauza neînțelegerilor cu autorităților locale, dar și a singurătății pe care o simțea tot mai mult în ultimii ani, în toamna lui 1880 Aron Densușianu se stabilește cu familia la București. Aici spera să găsească un teren mai favorabil realizării planurilor și aspirațiilor sale, dar și să ocupe un loc de profesor la Universitate. Însă la București nu va rămâne decât un an, deoarece în toamna anului 1881 catedra de limba și literatura latină a Universității de la Iași devine vacantă, iar acesta solicită și i se aprobă postul de profesor suplinitor.

După obținerea cetățeniei române (1882) și susținerea concursului pentru ocuparea catedrei ieșene (1883), Aron Densușianu, membru corespondent al Societății Academice încă de la 14 septembrie 1877, este numit profesor titular, prin decret regal, în ianuarie 1887. Post pe care îl va ocupa până la moartea sa, survenită în deplină maturitate profesională. A fost profesor de literatură latină la Universitatea din Iași (numit prin decret regal în anul 1887) și profesor de limba germană la școala normală superioară din Iași. De asemenea, a suplinit și cursul de limba și literatura română al lui Andrei Vizanti. Ca filolog a fost adept al curentului latinist, iar ca istoric literar s-a situat pe poziții naționaliste. Aron Densușianu cunoștea limbile germană, latina, maghiară, română.

(foto 1)

La Iași, Aron Densuşianu, a luat parte la pregătirile pentru întemeierea secţiunii Iaşi a „Ligii Culturale”, căreia i-a fost până la moarte vicepreşedinte şi i-a condus efectiv aproape toate acţiunile. Din comitetul de conducere al secţiei au făcut parte chiar din primul an personalităţi ca matematicianul şi astronomul N. Culianu, rectorul Universităţii, istoricul A. D. Xenopol, istoricul literar Aron Densuşianu, Teohari Antonescu, V. Săghinescu, T. Burada, T. Gârcineanu, studenţii M. Brăescu, C. Velciu, C. Florescu, I. Văculescu, Al. Poni, L. Tărăbuţă, V. Gribescu, G. Botez. D, Carp, d-na E. Erbiceanu, d-ra M. Cocea, etc. Dealtfel, documentele Ligii Culturale, alături de ,,presa vremii, ca şi corespondenţa personală, demonstrează energia deosebită pe care a depus-o în organizarea diferitelor manifestaţii menite să cultive sentimentul naţional şi să sprijine moralmente şi politiceşte cauza românilor de dincolo de Carpaţi”.

A participat la primul Congres al „Ligii Culturale” care a avut loc la Bucureşti între 11 şi 13 mai 1891 în sala Ateneului. Lucrările congresului au fost conduse de prof. univ. Alex. Orăscu, rectorul Universităţii din Bucureşti şi preşedintele Ligii Culturale, iar printre delegaţi s-au aflat Al. Odobescu, V. A. Urechia, Gr. Tocilescu, I. Bianu, S. Mehedinţi, iar din Transilvania fruntaşii mişcării naţionale Vasile Lucaciu. Septimiu Albini, Axente Sever.

A fost un adversar îndârjit al lui Titu Maiorescu și al grupului de la Junimea, fiind un reprezentant al vechiului Ardeal latinist. Aron Densușianu, în Cercetări literare (1887), l-a acuzat pe Titu Maiorescu de plagiat după Fr. Th. Vischer, a cărui Estetică data din 1846-1857.

Trecerea neașteptată la cele veșnice a profesorului și militantului politic Aron Densușianu a dat naștere unui emoționant val de regrete și compasiune în rândul tuturor celor care l-au cunoscut, i-au fost colegi ori studenți sau doar au auzit de el. Astfel că, zile la rând, zeci de scrisori și telegrame de condoleanțe, atât din întreaga țară, cât și din străinătate, au sosit pe adresa familiei, fie direct doamnei Densușianu, fie adresate copiilor Elena și Ovid, ultimul la acea dată profesor la Facultatea de Litere din București.

În rândurile care urmează prezentăm mesajul trimis lui Ovid Densușianu de către institutorul Ion Dima Patranu din Botoșani, pare-se un apropiat al acestuia, așa cum rezultă din modul familiar în care i se adresează:

„Botoșani, 1900 Septembre în 10

Mult iubite Domnule Ovid!

Plângem cu toții, noi toți, câți am cunoscut pe ilustrul și neuitatul vostru tată. Poporul român din cele 3 provincii de frunte ale Daciei Traiane (Transilvania, Muntenia, Moldova) plânge cu noi perderea ireparabilă ce a încercat prin moartea lui Aron Densușianu, a marelui român, care pentru afirmarea sentimentului centripetal de rassă era invicibil… – Primesce, te rog, forte respectuos, și din partea noastră cele mai profunde condolențe. Dumnedeu să vă consoleze în acestă mare nenorocire.

Tot-deuna stima lui

Ion Dima Patranu

Institutor.”

Mormântul lui Aron Densușianu se află în Cimitirul „Eternitatea” din Iași, parcela 7/I, rândul 7, locul 3. „Cu Aron Densușianu, afirma A.D. Xenopol la moartea acestuia, s-a stins unul din elementele cele mai destoinice ale învățământului superior… Adusese din țara lui de baștină și o învăpăiată iubire de țară și neam, care-l punea în fruntea tuturor manifestărilor naționale”.

(foto densușienii)

Familia Densușianu, , este o familie s-a distins în special prin contribuția membrilor săi la literatura, istoria și studiile culturale românești. Numele Densușianu – inițial numele era citit Denșușianu, fiind scris Densusianu – a fost purtat de:

Aron Densușianu, istoric literar și filolog român, născut Aron Pop; Nicolae Densușianu, istoric român, frate cu Aron Densușianu (istoric, jurist și folclorist, cunoscut mai ales pentru lucrarea sa „Dacia Preistorică”, în care a explorat originile și istoria poporului român, precum și legăturile acestuia cu civilizațiile antice); Elena Densușianu (născută Circa), scriitoare, soția lui Aron Densușianu; Ovid Densușianu, filolog și lingvist român, fiul lui Aron Densușianu; Elena Densușianu-Pușcariu, născută în familia lui Aron Densușianu, soră Ovid Densușianu, medic oftalmolog, prima femeie medic din România; Elena Bacaloglu-Densușianu; Ovid Densușianu (fiul lui Ovid și nepotul lui Aron), scriitor.

Lucrările și cercetările familiei Densușianu au avut un impact semnificativ asupra înțelegerii și aprecierii patrimoniului cultural și istoric românesc, contribuind la formarea și consolidarea identității naționale.

Cine au fost Densuşienii

Trei dintre membrii familiei Densuşianu sunt primiţi în Academia Română: fraţii Aron şi Nicolae Densuşianu, apoi Ovid Densuşianu. Membru corespondent al Academiei, Nicolae Densuşianu este istoricul revoluţiei lui Horia, după ce studiază temeinic arhivele străine, căutând documente despre Transilvania, Aron Densuşianu „un simbol al spiritului şi devotamentului naţional, un martir al cauzei româneşti […] unul dintre fruntaşii politici ai românilor transilvăneni”, avocat şi publicist care îşi apără neamul, devine membru corespondent al Societăţii Academice în 1877, Aron, ajutat de fratele său Nicolae şi fiul său Ovid, înfiinţează la Iaşi „Revista de critică literală” şi publică mai multe studii.

Aron are împreună cu soţia sa, Elena, cinci copii, dintre care doi – Elena şi Ovid – devin „oameni de seamă”. Elena Densuşianu, căsătorită Puşcariu, ajunge una dintre marile personalităţi ale medicinei româneşti: obţine diploma de doctor în medicină şi chirurgie a Facultăţii de Medicină din Iaşi, în anul 1899, este prima femeie profesor universitar al unei facultăţi de medicină din România, prima femeie profesor de clinică oftalmologică din lume. A fost aleasă membru al Societăţii de oftalmologie britanice, al Societăţii de oftalmologie franceze şi al Societăţii de oftalmologie din Italia. Fratelei ei, Ovid Densuşianu, este un recunoscut lingvist, filolog, istoric şi critic literar, poet, folclorist, şef de şcoală poetică, profesor universitar şi publicist. În opinia cercetătorului Iorgu Iordan, el este “reprezentantul cel mai autentic al spiritului latin în cultura noastră”, un model de rigoare, care îşi duce la bun sfârşit toate îndatoririle universitare, dar şi un însingurat. Precum unchiul său Nicolae, sfârşitul lui Ovid nu este dintre cele mai glorioase, în ciuda contribuţiei lor la cultura neamului, iar Ion Aurel Cândrea scrie: „De altfel, tot din cauza sărăciei a murit Densuşianu. Nu mai avea bani să mai stea în sanatoriul unde fusese operat şi s-a dus acasă. Aici s-a declarat septicemia care l-a dus la mormânt, lucru care nu i s-ar fi întâmplat dacă rămânea la spital supravegheat de doctori. La moartea lui, s-a găsit, într-un buzunar al hainei, toată averea ce poseda: 1.000 de lei”.

Fie-le țărâna ușoară și memoria eternă!

Surse: Dicționarul general al literaturii române, coordonator general Eugen Simion, ediția a II-a revizuită, adăugită și adusă la zi, vol. III, D–G, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017; Pagina de internet a Primăriei Densuș; Ionel Novac, articolul „Un mesaj botoșănean la moartea lui Aron Densușianu”, Revista „Luceafărul”, 27 feb. 2024, nr. 198, anul 17; Ioachim Lazăr,„ Judeţul Hunedoara în descrierile de călătorie ale lui Aron Densușianu (1864)” Revista „Sargetia Acta Musei Devensis, nr XXXII, 2004; Ioachim Lazăr şi Adela Herban „Densuşienii – Corespondență”, ed Argonaut, Cluj, 2011; Laura Oană articolul: „Densuşienii, neamul de vază al Ţării Haţegului”, în săptămânalul „Replica de Hunedoara”, din 8 dec. 2011; etc.