S-a spus că omul este stilul. Dar câți bipezi limbuți, cu cravată, nu au stil? Sau că omul este funcția ocupată.
Doar că în funcții ajung adesea – precum în confuzia actuală a valorilor de la noi – figuri care vin din sfere oculte (servicii secrete, nepotism, coterii) sau nu au ceva de spus. Am putea spune că omul este caracterul. Numai că ajung să fie socotiți oameni de seamă inși care nici nu știu că pe lume există și caracter.
În fapt, orice încercare de a aduce discuția despre om la o însușire care îi însoțește profesiunea, oricare ar fi această însușire, forțează lucrurile. Ca urmare, cred că trebuie procedat altfel, anume, captată însușirea care face posibile celelalte însușiri.
De aceea, plec de la premisa că toate manifestările unui om – sentimente, gânduri, acțiuni – trec prin limbajul său și organizarea logică a gândurilor care-i orientează acțiunile. Nici când ne raportăm la noi înșine în reflecția intimă nu ieșim din limbaj și dintr-o logică. Nu se poate păși în realitate fără a întrebuința limbajul și o anumită logică.
Limbajul poate fi variat – fiind diversificat din punct de vedere profesional și, desigur, național. Logica nu depinde însă de profesia cuiva sau de afilierile sale. De aceea, putem spune că logica este, într-o privință, mai presus de celelalte – de gândire, de limbaj, de acțiune – și exprimă mai bine omul.
Așa stând lucrurile, îți dai seama repede de omul din fața ta după logica pe care o folosește. Ion Luca Caragiale a exploatat literar sclipitor această situație – a privit oamenii prin prisma felului cum gândesc, a logicii lor. Exemplul din O scrisoare pierdută, oricât de simplu pare – „Batem o depeşă la Bucureşti… Trebuie să ai curaj, ca mine ! Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă”, – este o ilustrare elocventă.
La seminariile de teoria argumentării, examinam cu studenții sofismele vieții publice care, la noi, în condițiile unei formări precare a actorilor instituționali, sunt astăzi tot mai abundente. Am socotit și socotesc că examinarea acestor sofisme reprezintă un program util, impus de lacunele vieții publice actuale (vezi A. Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2010), care ar trebui cultivat. În definitiv, nu este posibilă democrație și nici instituție funcțională unde nu este gândire câtuși de puțin organizată și nici nu poate fi vreodată!
Nu am pus însă atunci întrebarea dacă nu cumva logica este omul. O pun acum, sub imperiul situației, cu câteva exemple din realitatea imediată, care ar trebui să dea de gândit căci afectează viața multor oameni, indirect a tuturor.
Să observăm că și politica are ipostaze istorice – să pună în aplicare etica, precum la Aristotel, să asigure coagularea prin dialog a voințelor, cum propunea Vico, să sesizeze și să aplice imperative universale, cum gândea Hegel, să disciplineze eforturile în vederea unui scop, așa cum o vedea Max Weber sau să organizeze comunicarea în vederea formării voinței politice, ca la Habermas. Ca să limităm lista la câteva momente de cotitură!
De mai bine de un deceniu, la noi se crede, însă, reluându-se clișee grav compromise ale anilor treizeci, că politica nu poate fi altceva decât a trage consecințe din “relația amic-inamic”. Chiar președintele țării reduce de ani buni politica la “relația amic-inamic”, ceea ce împiedică, evident, de mai bine de un deceniu, orice construcție, totul epuizându-se în lupta oarbă ca nu cumva „inamicul” să poată face ceva. Raționamentul este pe cât de simplu, pe atât de eronat: „noi vrem să facem politică, iar politica înseamnă relația amic-inamic, deci noi trebuie să aplicăm această relație în societate”. Eroarea este în enumerarea din a doua premisă și trădează poate mărginire, poate rea voință, poate insesibilitate la democrație, oricum, ceva deloc salutar și extrem de costisitor.
Această variantă a “sofismului enumerării incomplete care se dă drept completă” nu este izolat. La noi, el este complementat copios de sofismul numit “argumentum ad hominem”.
La un moment dat, Kierkegaard a imputat acest sofism concitadinilor săi din capitala daneză, pe care i-a stigmatizat: „eu le vorbeam de sublim, iar ei îmi aminteau lungimea pantalonilor mei”. Altfel spus, în loc să trateze ceea ce strălucitul filosof spunea, cu evaluări pozitive sau negative, fiind de acord sau nu, respectivii se ocupau de lungimea pantalonilor săi, ca și cum aceasta hotărăște valoarea spuselor sale.
Desigur, orice om are variate însușiri, unele căpătate în timp. Orice om se bucură, însă, din capul locului, de libertăți și drepturi inalienabile, potrivit doctrinei arhicunoscute și conform contractului social aflat implicit la baza Constituției. În orice situație, omul are dreptul să vorbească, iar ceea ce spune este de tratat ca atare – ca adevărat sau fals, după criterii pentru oricine.
La noi, sunt în circulație raționamente de felul „x a fost condamnat de instanțele de judecată de pe aceste melaguri, deci opinia lui x nu trebuie luată în seamă”. Dincolo de faptul că o sentință de condamnare contează, pentru un cap cultivat și de bună credință, împreună cu calea pe care s-a ajuns la acea sentință, în asemenea raționamente nu este decât un sofism rudimentar: “nu ascult ce spune omul, căci, vezi doamne, este blamat”. Apelul la cest sofism trădează nu numai carențe de cultură elementară, dar și voința, deloc morală și civică, de a lovi sub centură.
Nu cu multe zile în urmă, primarul general al Bucureștiului argumenta, așa cum atestă înregistrările mediatizate, în felul următor: „eu simt că oponentul meu mă urmărește și face orice ca eu să nu am succes în funcția pe care o dețin”. Oricum am considera argumentarea, ea este un alt sofism și, ca orice sofism, este semn de incultură sau de voință de a impune cu orice chip falsuri. Acest sofism are un nume pompos – este “sofismul derivării realității” sau “paralogismul” acesteia Kant a arătat definitiv că dintr-un concept (de pildă, conceptul perfecțiunii) nu se poate deriva existența obiectului (în acest caz, a perfecțiunii înseși). Derivarea obiectului se poate face pe cu totul alte temeiuri – când există, firește.
Se poate oare deriva realitatea din ceva mai puțin decât conceptul, de pildă, din bârfe sau din ceea ce spunem că “simțim”? Nicidecum! Nu se poate deriva corect de la idee la realitate, și, cu atât mai puțin, de la bârfe la realitate sau de la sentiment la realitate. Penibila discuție din ultimele săptămâni de la municipalitatea București atestă cât de adânci sunt lacunele de instrucție în chestiuni simple, într-un anumit înțeles de “bun simț cultivat”, ale celor care recurg la o asemenea argumentare.
Mai nou, are trecere un sofism și mai rudimentar – “argumentul ad populum”. Acesta derivă, eronat, desigur, fapte din împrejurarea că cei mai mulți oameni consideră că așa stau lucrurile: “cei mai mulți concetățeni cred că X a înșelat încrederea și a comis abuzuri, deci X a înșelat încrederea și a comis abuzuri”. Știm prea bine că, în fața faptelor, oricine trebuie să se încline! Discutăm aici, de aceea, doar un aspect, care este prea puțin luat în seamă. Anume, că de multe ori, nimeni nu a stabilit factual că așa stau lucrurile, deci că “X a înșelat încrederea și a comis abuzuri”, dar se lansează un zvon, acesta trece apoi din gură în gură, încât mulți ajung să îl și creadă, iar la capăt, se invocă “vocea poporului”. Dar, la trecerea din gură în gură, prea rar mai intervin și mințile, capul propriu, așadar! Câte astfel de “argumentări” nu au trebuit să fie regretate, căci erau false și loveau nemeritat oameni, chiar recent în România ?
O dezvăluire din ultimele săptămâni, făcută de ministrul justiției, este tulburătoare pentru cei care iau în serios statul bazat pe justiție și democrație pluralistă: guvernul din 2016 a emis ordonanțe de urgență contrasemnate de serviciile secrete. Nu discutăm cât de întinsă putea fi în acest caz ignoranța semnatarilor ordonanței în privința statului de drept democratic, cu delimitările clare ale competențelor diverselor puteri și ramificații din sânul său. Este la fel de tulburător precum ignoranța crasă trădată de faptul că primul ministru al acelui guvern a găsit cu cale să explice ceea ce s-a petrecut, anume, că a chemat serviciile secrete să contrasemneze ordonanța de urgență ce încălca legislația, din “gentilețe”. Ca și cum reglementările legale se adoptă spre a face plăcere sau neplăcere cuiva. El chiar credea, în lipsa lui vizibilă de cultură, că se poate justifica un abuz evident pentru mintea cea mai simplă. El comitea, pe față, “sofismul confundării explicației cu justificarea”, căci nu pricepea că oricare este explicația, aceasta rămâne totdeauna altceva decât justificarea.
Asemenea sofisme – ca și altele, de altfel, precum “non causa pro causa”, “falsa generalizare”, “identificarea falsă”, “petitio de contrari” – sunt abundente chiar la cei care ar trebui să se îngrijească să evite orice sofism. Experiența democrațiilor ne arată că nu se poate merge înainte fără câteva prealabile, între care este și respectarea logicii.
Sufletul trebuie reperat în ceva. Altfel schimbăm vorbe. Și excrocii au suflet sau măcar pretind că îl au.