Un volum apărut la editura Thames&Hudson, intitulat „Oraşe imaginare şi construcţii fictive – Când arta acaparează arhitectura”, sub coordonarea lui Robert Klanten şi Lukas Feiress, încearcă să răspundă critic problemelor puse de vertiginoasa dezvoltare urbană. Potrivit estimărilor, în 2025, 62% din populaţia globului ar trebui să trăiască în oraşe, iar Tokyo, Bombay, Lagos, Sao Paolo, Dacca şi Karachi ar urma să concentreze peste 20 de milioane de locuitori. Explozia urbană nu ocoleşte niciun continent. Populaţiile prinse în această bulversare planetară sunt supuse stresului şi angoasei. Iar arta nu poate rămâne insensibilă. S-au adăugat ideile filosofului Paul Virilio, care militează de multă vreme pentru înfiinţarea unui muzeu al „Accidentului”, considerând că mondializarea tehnicii va duce inevitabil la o catastrofă globală. În acelaşi timp, marii arhitecţi se alătură şi ei mişcării. Rem Koolhaas poate trage din dezvoltarea deltei Perles din China sau a haosului din Lagos învăţăminte privind felul în care aglomerările umane au capacitatea de a supravieţui şi de a inventa în medii din ce în ce mai ostile.
Little Nemo, bandă desenată de Winsor McCay
Preocuparea pentru problema spaţiilor urbane are o istorie lungă. În secolul al XV-lea, „Cetatea ideală” semnată de Piero Della Francesca şi alte opere ale pictorilor Şcolii din Urbino demonstrau dezvoltarea oraşelor suverane ale Italiei. Ea va deveni cu adevărat importantă însă abia odată cu apariţia fotografiei. Constructivistul Rodtchenko, Lucien Hervé, interesat de creaţia lui Le Corbusier, au dat fotografiei statut de operă de artă şi importanţă în prezentarea arhitecturii. Rolul lui Becher, fotograf al lumii industriale, a fost şi el determinant, deschizând drumul curentului numit „Fotografia germană”, reprezentat, printre alţii, de Thomas Ruff. Şi banda desenată a fost interesată de oraş. Decorurile futuriste ale lui Winsor McCay (1871-1934), cu personajul Little Nemo, apărute în ziarul american „New York Herald”, operele de anticipaţie ale lui Schuiten, ca şi viziunile apocliptice ale lui Bilal abordează şi ele dezvoltarea urbană, transformând-o adesea în factor negativ.
În pictură sau instalaţii, este suficient să-l amintim pe Daniel Buren. Acelaşi lucru pentru Donald Judd, care se răzvrăteşte împotriva geometrizării spaţiului.
Un spaţiu urban ca o operă de artă
Andi Zimmermann, Hong Kong
Dacă, timp de decenii, corpul uman a fost materialul experimental al artiştilor radicali, cu sacrificiile, mutilările, performace-urile şocante, happening-urile care au experimentat, în mişcarea „Acţionismului” vienez de după al doilea război, carnea, pielea, fluidele corporale, în zilele noastre, susţin autorii, acest corp dinamic, dinamitat este corpul urban, răvăşit de revoluţia ştiinţifică, loc al tuturor spaimelor: migraţie, poluare, segregare, ghetouri, dar şi genocid, ca în Cecenia, terorism, cataclisme sau dezastre cum au fost cele din New Orleans, Bophal sau Sevezo.
Robert Klanten, coautor al volumului „Oraşe imaginare şi Construcţii fictive”, crede că „omniprezenţa lumii digitale şi virtuale îi împinge din ce în ce mai mult pe artişti să regăsească valorile concretului, ale materialelor”. Astfel, în micro-sculpturile oraşelor, favelelor, tactilul este omniprezent: volume, ziduri, suprafeţe în material dur. Oraşul poate fi astfel receptat ca un spaţiu de rezistenţă la virtual, chiar dacă va fi exploatat de către videaşti. Experienţa spaţială este unică, iar artiştii o regizează. În acest sens ei sunt aproape de arhitecţi, care, cu ajutorul proiecţiilor, al machetelor, al reprezentărilor 3D, îşi prefigurează construcţiile.
Să concepi un oraş ca pe o piesă de artă înseamnă să-l analizezi în realitatea sa, să înfrunţi deziluziile. Oraşul generic, globalizat, prin definiţie deschis, devine un loc claustrofob. Ironia, parodia vin atunci în ajutorul producţiei generatoare de anxietate. Umorul salvează totul şi însoţeşte o mişcare ce îşi găseşte rezolvarea în licitaţiile caselor de vânzări. Explozia pieţei designului, voga pieselor vintage semnate de arhitecţi joacă şi ele un rol în interesul crescând pentru opera arhitecturală. Toate materialele, toate tehnicile sunt folosite, de la ciment la ciocolată, de la acumulare la epură, de la jocul construcţiei la cultura coloniilor bacteriologice. Diversitatea mijloacelor de abordare seamănă cu oraşul însuşi, vechi sau prospectiv, continuu, spasmodic, omniprezent, babelian.
Montaj arhitectural semnat de Dionisio Gonzales
La Barcelona, Bucureşti, Brasilia sau Osaka, artistul, videastul şi pietonul parcurg oraşul realizând machete ale clădirilor care îi înconjoară. Ei luptă împotriva banalului coercitiv, cu ironie, provocator, punând în discuţie aspectul simbolic şi oprimant al arhitecturilor.
Trei sunt tendinţele acestor viziuni arhitecturale ale artiştilor. În primul rând, dezvoltarea necontrolată şi continuă, care transformă strada într-un „câmp de luptă”. Autorii folosesc multiplicări, efecte de oglindă, accentuarea anonimatului.
Dionisio Gonzales în fotografia „Acqua Gasosa” adaugă imaginilor favelelor braziliene elemente de arhitectură contemporană. Exerciţiu pervers de întărire culturală a spaţiilor lăsate în părăsire din start. Lipsa de formă capătă alura unui proiect bine gândit. Dar senzaţia de neplăcere izbucneşte din aceste străzi. Violenţei construcţiei i se adaugă brutalismul „Mişcării Moderne”.
Înscriindu-se în moştenirea filmului „Unchiul meu” de Jacques Tati, Simon Boudvin, în „Semi-colectiv”, se opreşte la universul pavilionar. Prin colajele sale absurde, el demonstrează că incredibilul se ascunde la colţul străzii şi că în spatele elementului se ascunde întotdeauna seria. Critica colectivului este acerbă şi dezolarea lumii postmoderne este accentuată de „fast-food” şi „fast-home”.
Mai virulent, Andi Zimmermann prezintă în „Hong Kong”, din seria „Spontaneous Random”, un spaţiu urban ca un joc de lego gigantic. Oraşul generic este reformulat în spiritual pop-art-ului, iar efectul este întărit de tehnica fotografică care bruiază percepţia.
Condiţia umană în spaţiul urban este şi preocuparea instalaţiei lui Rachel Whiteread din Turbine Hall de la „Modern Tate” din Londra. „Embankment” este un peisaj monocrom, alb, compus din 14.000 de cuburi de ghips, în care Turnul Babel, piramidele, insule urbane sunt regrupate ca tot atâtea situri fără identitate precisă. Volumetriile lor ies din acumularea de containere şi devin ecoul propriilor noastre amintiri. De aici, sentimentul că suntem acasă peste tot şi nicăieri.
Jake and Dinos Chapman, Arbeit McFries
O a doua direcţie se axează pe catastrofism. Suprapoluare, apartheid, ghetou, criminalitate, terorism… Oraşul devine creuzet al tuturor angoaselor. Constantin&Laurence Boym sacralizează clădirile dezastrului, în frunte cu „The World Trade Center, Septembre 11, 2001”, piesă din nichel, rememorând momentul care a produs spaimă pe întreaga planetă. Turnurile gemene au devenit paradigma terorii urbane.
Copiii teribili ai scenei artistice londoneze, Jake&Dinos Chapman au conceput, din fibră de sticlă şi plastic, „Arbeit McFries”, care a făcut parte din expoziţia-şoc „Apocalypse”, din 2000. Titlul operei, decalchează sloganul nazist, „Arbeit macht frei”, extinzându-se în opera lor asupra consumerismului.
Spaime, ironie, umor
Moumir Fatmi, Skyline
Referindu-se la aceste aspecte, arhitectul Didier Fiuza Faustino, comisar al Bienalei „Evento” de la Bordeaux, consideră că „oraşul reprezintă ultimul câmp social şi politic pe care se mai poate acţiona”. Mulţi artişti „pun în discuţie spaţiile urbane şi delimitările lor”. De altfel, oraşul reprezintă încă un pariu estetic. Problema frumosului se pune pretutindeni, şi, în consecinţă, apare problema raportului intim şi colectiv cu metropola. „În Evul Mediu, artistul ştiuse să se disocieze de arhitect pentru a deveni autonom. Secolul XX l-a consacrat în această poziţie unică, el a căpătat chiar un statut de erou, de protestatar. Într-un efect de bumerang, el este recapturat acum de arhitectură”. În acelaşi timp, arhitecţii se întorc la artă, ultimul spaţiu în care pot experimenta ceea ce arhitectura nu le permite. Arta le oferă posibilitatea de a realiza prototipuri, de a progresa în toate direcţiile.
În sfârşit, umorul şi ironia sunt proiectate asupra reprezentărilor arhitecturale. Oraşele emblematice ale civilizaţiei occidentale sunt trecute prin furcile criticii, denunţându-se consumerismul, comercializarea, pompierismul… Erwin Wurm, în pictura sa „Mies van der Rohe – Melting”, imaginează „Turnul” de locuit ridicat de Mies van der Rohe pe malul lacului Chicago în 1951, „topindu-se” sub efectul încălzirii globale. Această capodoperă de oţel, cu linii pure, adevărată celebrare a unghiului drept, de o mare puritate a liniilor, este pusă în dificultate de căldură. Wurm nu se teme să atace astfel o clădire-simbol a genialului arhitect.
Hans Scharoun, Casa Schminke, influenţată de estetica lui Arp
Tot pe linia umorului se înscrie „Skyline” de Mounir Fatmi, o instalaţie din 1.200 de casete VHS care construiesc silueta Manhattanului.
Indiferent de modul de abordare şi de subtextul lucrărilor lor, artiştii contemporani se dovedesc din ce în ce mai influenţaţi de arhitectură, spre deosebire de epoca unui Piet Mondrian, de exemplu, pictorul care a influenţat arhitectura olandeză, sau de Jean Arp, ce poate fi plasat la sursa construcţiei „Casei Schminke” a arhitectului german Hans Scharoun.
