De câteva zile asistăm la o execuţie publică – postumă – a scriitorului Adrian Marino. Coincidenţă sau nu, plutonul de execuţie este reprezentat de un oficios specializat în astfel de operaţii, iar principala gură de foc este o fostă colegă a mea din perioada 2006-august 2008 de la Cotidianul, care a mai fost utilizată pentru astfel de execuţii sumare.
Nu aş fi dat importanţă subiectului dacă nu ar fi existat o serie de „evenimente” colaterale. Execuţia publică survine la puţin timp după publicarea memoriilor lui Marino. Memorii care au deranjat şi deranjează o serie de nume grele din mediul literar. Un singur exemplu: Gabriel Liiceanu. De ce “dezvăluirile” referitoare la Adrian Marino nu au apărut înainte de publicarea memoriilor?
Este o întrebare la care, cu siguranţă, nu va răspunde nimeni. “Subiectul” oare nu era interesant din punct de vedere jurnalistic acum şase sau şapte luni? Sau îmi mai pun o întrebare la care de această dată cred că pot da eu răspunsul: dacă nu apăreau memoriile, mai aveam parte de o execuţie publică? Răspunsul este nu.
Imediat după ce plutonul de execuţie a tras prima salvă, o serie de publicişti (mai mult sau mai puţin cunoscuţi, dar – o simplă coincidenţă, oare? – suporteri înfocaţi ai actualului şef al statului) au salutat evenimentul morbid în scrieri de genul “v-am spus eu” , “era un abject” (Marino) etc. Întâmplător sau nu, cei în cauză sunt unii şi aceiaşi care au comentat indignaţi (deşi expresia “cu mânie proletară” ar fi mai aproape de adevăr) conţinutul memoriilor.
Practic, nu doar “lichidarea” lui Marino este scopul execuţiei sale publice. Se mai urmăreşte ceva, chiar mai important. Spălarea unor cadavre vii. A celor din memoriile scriitorului din oraşul de pe Someş. Acum, evident la ordin – deja de dincolo de Ocean cineva a şi sugerat-o -, memoriile vor fi re-reinterpretate, iar cei puşi la index vor cere să fie consideraţi ca fiind imaculaţi. Culmea ridicolului, unul dintre cei care jubilează în urma execuţiei publice a lui Marino îşi atacă un fost bun coleg de redacţie – nu dau nume, vă spun doar că ambii au împărţit acelaşi spaţiu între 2006 şi 2009 – doar pentru că a calificat ca fiind penibile dezvăluirile din cazul Marino.
Şi pentru a încheia îmi mai pun o întrebare: de ce “dezvăluirile” conţin doar înscrisurile “băieţilor cu ochi albaştri” şi nu şi pe cele ale “condamnatului”? Că de “audiatur et altera pars” nu mai putea fi vorba, ţinând cont de dispariţia fizică a subiectului. Nu că ar fi fost vorba şi dacă trăia, pentru că, în general, în cazul execuţiilor publice învăţătura lui Seneca nu prea se utilizează.
P.S. Cu autoritatea morală a ziaristului care semnează în Cotidianul din prima sa săptămână de existenţă (mai 1991) vreau să lămuresc o dată pentru totdeauna o chestiune. Cotidianul a fost ziarul lui Ion Raţiu, dar NU a fost ziarul PNŢCD; sub conducerile perioadei 1998-2000 (Ion Cristoiu, Dan Diaconescu – persoane cu vederi de stânga) NU a fost ziarul PDSR; între 2006 şi 2009, deşi în ziar au semnat ode în editoriale trei sau patru apropiaţi ai Palatului Cotroceni, ziarul NU a fost pro-Băsescu; în perioada alegerilor şi după, deşi a criticat – cu argumente şi pe bază de documente – succesivele guverne Boc, ziarul NU a avut legături subterane cu PSD sau PNL. Cotidianul cu sau fără .ro în coadă a fost şi ESTE independent. Punct.
