În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu
N-ar vrea Niger să se folosească de prilej și să-i învețe în seara aceea și pe ei măcar varianta simplă?
Să-i învețe într-o seară? Atît de isteți se credeau? „Oul de aur“ se învață într-o viață.
Desigur, într-o viață, doar că oaspeții s-ar mulțumi și cu o mostră, mai ales că este vorba tocmai de o variantă foarte simplificată, cum bine a precizat de la început însuși Niger. Iar dacă acesta a spus că este vorba doar despre o „pastișă”, atunci mai mult ca sigur că nici nu putea fi altfel!
Ce rost ar avea să-i inițieze în ceva imperfect? N-ar face decît să-i inducă în eroare.
Consulul nu dorește decît un aperitiv, îl rugară.
În vremurile vechi, replică Niger, pe locurile unde se aflau ei și se delectau cu prepelițe umplute după vechile rețete ale lui Apicius, pășteau turme de animale uriașe. Unii dintre acei monștri se hrăneau exclusiv cu ierburi și frunze, așa că aveau carnea gustoasă, asemenea vitelor și păsărilor crescute de oameni, și nu izul sălbatic al fiarelor. Dacă Niger le-ar oferi comesenilor o friptură de berbec, amăgindu-i că este ceva asemănător cu o mîncare preparată din carnea unuia dintre uriașii dispăruți, l-ar crede?
Dacă le-ar spune el așa ceva, desigur că l-ar crede.
Atunci n-ar face decît să se mintă singuri, încheie Al Douăzeci și șaselea discuția și, pentru a-i compensa într-un fel, le povesti o legendă petrecută în vremurile cînd acele animale mari mai puteau fi întîlnite la tot pasul. Istorisea captivant și comesenii fură pentru moment satisfăcuți. Doar peste cîteva zile reapăru curiozitatea. Și era și mai vie. Faptul că, la plecare, Niger îi sfătui să arunce cele două seturi de figuri, atît de greu achiziționate de la negustorul de vechituri, n-avu în nici un caz darul de a-i face să renunțe Ia subiect.
După intensificarea investigațiilor și prin intermediul unor sclavi corupți cu sume tot mai mari, cei mai perseverenți dintre romani reușiră să afle cîteva informații reale (și multe false) despre felul cum mișcă Niger figurile pe marele pergament. Cu toată vigilența lui Polybius, sclavii nu puteau fi opriți să divulge ceea ce vedeau și chiar și ceea ce nu vedeau. încercările de a insinua printre domestici și iscoade ale unuia sau altuia dintre curioși s-au lovit de rezistența celor ce au reușit din timp să-i cîștige, dacă nu bunăvoința lui Polybius – ceea ce era imposibil –, măcar acceptarea de către bătrînul căpcăun. „Oul de aur“ își justifica numele și devenise cu adevărat o sursă inepuizabilă de cîștig pentru numeroși sclavi ce-și apărau cu îndîrjire pozițiile și norocul ce a dat peste ei. Vaca mulsă de ei avea ugere ce nu secau parcă niciodată, orice informație era vîndută gras, nici măcar nu era necesar ca noutatea să fie adevărată. E drept, însă, că pe măsură ce afacerea înflorea, cei ce o dețineau au stabilit niște reguli, ferind ieșirea la lumină a unor minciuni prea gogonate, pasibile să zădărnicească întregul efort. în jurul „Oului de aur“, jocul din camera de studiu a lui Niger, se născuse o organizație complexă, avînd conducător, executanți, controlori, orînduiți într-o complicată ierarhie.
Cînd, într-o bună zi, unul dintre sclavii eliminați din combinație se prezentă în fața stăpînului și-i relată întreaga afacere, iar Polybius, spumegînd de mînie, propunea cele mai severe pedepse, Niger îi privi cu duioșie și le explică, pe îndelete, că toată „cîrdășia” înfiripată nu este decît una dintre numeroasele reflectări ale „Oului de aur”. Aranjamentul și profiturile cîștigate în mod organizat de către un grup de oameni nu reprezintă decît unul dintre infinitele aspecte ale jocului, îi învăță el.
Știa că este spionat și că fiecare gest de-al lui este vîndut unor… unor în cel mai bun caz curioși?
Bineînțeles!
Nu-i adevărat, se înfurie și mai tare Polybius, numai el, mai-marele personalului, este de vină deoarece nu a fost vigilent! Dar pe viitor așa ceva nu se va mai întîmpla, întrucît el, asta o garantează în fața stăpînului, el va… și va…
Dar Niger zîmbea la fel de persuasiv ca întotdeauna.
Cum, dramatiza tot mai mult secretarul, nu-l crede stăpînul că este în stare să aibă grijă ca asemenea lucruri să nu se mai întîmple? în cazul acesta Polybius consideră că nu mai merită să facă umbră pămîntului și e gata să plece cît mai departe, pentru a-și pune capăt zilelor undeva neștiut de nimeni, undeva unde să nu-l ajungă batjocura nimicniciei sale.
Nu de asta este vorba, puse punct Niger discuției, arătînd că pierduse și așa prea mult timp și că dorește să se întoarcă la manuscrisele lui. Dacă Polybius va fi mai vigilent de acum înainte, dacă va pune să fie ridicat un uriaș zid de piatră în jurul încăperii cu marele pergament, dacă va popula grădina cu animale sălbatice, asmuțite să omoare orice păsărică imprudentă
ce s-ar apropia prea mult, tot n-ar putea ieși din regulile „Oului de aur“, cel mult ar putea ajunge pe o altă variantă la același rezultat. Regulile desfășurării jocului nu pot fi nici eludate, nici înlocuite. Trebuie doar învățată logica implacabilă a „Oului de aur“.
Stăpînul își reluă veșnica-i activitate, iar cei doi pricepură fiecare în felul lui discuția.
Ceea ce înțeleseră ei se răspîndi în mod diferit în cetate: Polybius bănui că diferiții nepoftiți ar îngreuna munca stăpî- nului, dar că acesta va reuși pînă la urmă oricum să-și realizeze scopurile, iar sclavul pretindea că Niger poate, cu ajutorul jocului său și cu ajutorul cărților, să pună o ordine printre lucrurile lumii și că „Oul de aur“ este atît de perfect încît nu există o intervenție exterioară pe care să n-o absoarbă. Cei ce beneficiaseră pe vremuri de diferitele sfaturi ale lui Niger le reactualizau prin prisma aceasta. Un nou val de solicitanți îl năpădi. Polybius nu trebui să-și strunească prea tare armata de subalterni: toți cei interesați să păstreze monopolul asupra oricărei informații în legătură cu activitatea Celui de Al Douăzeci și șaselea făceau de gardă zi și noapte pentru a-i îndepărta pe curioși. Vîlva stîrnită în jurul omului capabil să încadreze într-un sistem tot ce a fost și tot ce va fi deveni subiectul predilect al nenumăraților romani, indiferent de starea socială. Peste puțină vreme începură să sosească și din provincii diferiți interesați, avînd proiecte concrete cît se poate de ispititoare, prin care s-ar fi putut obține cele mai mari profituri de pe urma informațiilor provenite de la Niger.
Hadrian, amuzat, notă în jurnal și exclamă și în public că a ajuns să fie împăratul unui imperiu în care nu se mai pun la cale comploturi pentru acapararea puterii supreme în stat, ci se țes intrigi infinit mai complicate ca să poți cumpăra un sclav apt de a-ți dezvălui un amănunt sau altul în legătură cu un campion al unui simplu joc.
– În curînd, dacă nu iei măsuri, îi replică poetul Aulus Gellius, aflat iarăși de față, jocul acesta va înghiți și Roma, și pe tine, și tot ce a fost pînă acum.
– E plăcut să fii înghițit de un joc, îl liniști augustul și în sinea lui era mulțumit de Niger. Țara are nevoie de pace: pentru aceasta a cedat Hadrian chiar de la începutul domniei teritoriile de peste Eufrat și tot pentru aceasta a încheiat înțelegerea cu Chosroes, regele părților. Pacea romană a asigurat de secole suveranitatea și independența patriei. Doar luptele interne au mai măcinat Roma.
Iar sofistul Favorius concluzionă:
– Dacă Niger este în stare să abată atenția pentru o lună sau pentru un an, înseamnă că este capabil să realizeze pentru toată perioada respectivă cea mai ieftină pace obținută vreodată de imperiu.
De cînd l-a introdus Al Douăzeci și șaselea în regulile generale ale „Oului de aur“, relațiile dintre cei doi s-au răcit. împăratul a călătorit prin provincii, preocupat de alte lucruri. Acum, revenit în capitală, îl vizită din nou pe fostul favorit.
Discutară mai multe ore și se simțiră bine împreună, exact ca pe vremuri; Niger se mai îngrășase puțin, însă privirea îi rămăsese aceeași. Și felul de a se purta. Era greu să-ți imaginezi, văzîndu-l, cum de poate un om atît de senin, dînd impresia că toarce fără contenire asemenea unei pisici, să depună o activitate atît de susținută, vegetînd toată vremea între manuscrise.
Împăratul numi „Oul de aur“ un „sistem universal”, dar Niger prefera în continuare denumirea de „joc“. Sau de „artă“. Nu-i place stăpînului mai mult această etichetă? Că Hadrian este primul artist al țării o știe toată lumea. Întîmplător a pus împăratul lira pe monede? Poate că ar putea bate și bani cu „Oul de aur“…
Hadrian privea la păru-i negru și îl acuza că se alintă din nou, dar Al Douăzeci și șaselea, sorbind din veșnicul său suc de fructe, îi explică, zîmbind, că un sistem este un complex de relații pe care omul poate (sau nu poate) să-l deslușească, pe cînd în cazul „Oului de aur“ fiecare jucător este lăsat să-și dea frîu liber inițiativei în încercările de a influența, într-un mod cît mai favorabil pentru el, poziția numeroaselor figuri de pe pergament.
– Lumea spune că este vorba totuși despre un sistem, insistă împăratul, privindu-i părul negru-albăstrui căzînd în plete mult mai lungi decît purta un bărbat la Roma.
– Și arta e un sistem. Și jocul. La fel cum arta poate fi și o luptă. N-a căzut într-o asemenea luptă chiar și un Apollodor?
Aceasta era o obrăznicie. Ba mai mult decît atît: Apollodor din Damasc își găsise sfirșitul pentru că și-a permis să aibă păreri arhitecturale diferite de cele ale lui Hadrian. Chiar să și le și expună ostentativ. Să se laude cu ele. Să jignească.
Cine ar mai fi riscat o asemenea remarcă în fața rapsodicului împărat?
Însă augustul continuă, ignorînd incidentul:
– Oamenii susțin că simplul fapt că tu miști o piesă doar atunci cînd ai găsit ceea ce căutai printre cărți dovedește că inițiativa de care vorbeai provine din slove, și nu din voința ta. Dar – ciudat! – tot oamenii susțin că ai aflat un nou drum către izbăvire. De ce amăgești lumea?
– Eu?! Niger se alintă: Eu abia ies din casă…
Avea dreptate.
– Și totuși… Cîte speranțe nu s-au pus în tine… Și, de fiecare dată, fără să știu cum și de ce, lași în urma ta un gust de… de ceva neîmplinit… Uneori am impresia că ai darul de a întredeschide o ușă și, pînă să-și dea seama omul ce se întîmplă, o și trîntești la loc. Regretul vine, de aceea, de undeva din adîncuri. Așa să fie?
– Eu doar…
– Sau, poate, ai găsit în cunoaștere seninătatea?
Niger privi lung la barba bogată, „grecească” a împăratului. Apoi rîse:
– Eu nu încerc decît să pricep modul cum au jucat alții de-a lungul timpului piesele de pe pergament. Ca orice activitate, și „Oul de aur“ are o literatură, doar că spre deosebire de tactica militară, filosofie sau arta preparării bucatelor, „Oul de aur” poate considera drept propria sa teorie tot ce s-a spus și s-a scris, indiferent în ce domeniu. Jocul acesta are marele avantaj că este în stare să extragă consecințele din orice fapt.
– Nereproducînd decît trasee revolute, unde mai este aportul tău? îl întrebă Hadrian în timpul unui ospăț grandios dat de Niger, primul după mulți ani…
(După vizita precedentă, îi făcuse împăratului invitația, iar acesta o acceptă, prevenindu-l că data trecută tocmai gazda a fost cea care s-a opus discutării „Oului de aur“ față de alte persoane. „Data trecută le-am oferit labirintul împestrițat cu «figurile mitologice» care le cereau gajuri, de data asta o să le dau altceva, încă n-am acum habar ce, dar știu că vor fi iarăși mulțumiți.
Și lumea părea într-adevăr mai mult decît mulțumită: prilejul cu totul și cu totul neașteptat ca Niger să dea o petrecere – și ce petrecere! – oferea nenumărate speranțe celor ce depu- seseră atîtea eforturi să afle prin intermediul unor domestici corupți ceea ce acum nădăjduiau să poată ști nemijlocit.
Dar nu aflară nimic. Pînă la urmă, decît să le ofere un divertisment sofisticat, amfitrionul se hotărîse să-i rătăcească tocmai prin labirintul „Oului de aur“. Le servi mîncare bună și multă – deși el gustă, la fel ca și împăratul, doar din primul fel personalul era în exclusivitate tînăr, ales în funcție de calitățile-i fizice, mirodeniile arse în vase largi te amețeau. Băutura aromată și grea fu primită cu precauție pînă și de către pătimașii licorilor: nimeni nu risca să se îmbete pînă a nu-și fi satisfăcut imensa curiozitate.
Hadrian îl privea pe furiș: deși trecuseră anii, Niger părea să nu fi îmbătrînit defel de la prima lor întîlnire, dînd tot impresia unui adolescent. Ronțăind de multă vreme aceeași curmală, tînărul privea, la rîndu-i, mulțumit la invitați. „Dacă seninătatea și fericirea sînt identice, gîndi încîntat împăratul, înseamnă că omul acesta fără vîrstă a venit aici direct din veșnic visatele țări ale fericiților. El n-o spune, dar poate că totuși e așa: oamenii n-o știu și totuși doresc să-l urmeze.“
Spre miezul nopții, fără ca servitul bucatelor să contenească, fu adus marele pergament împreună cu mulțimea de figuri. Niger începu să le explice rostul fiecărui cîmp în economia jocului, ce urmăreau, pe vremuri, participanții, atunci cînd „Oul
de aur“ mai era utilizat ca o competiție între mai mulți oameni. Existau diferite tactici de împiedicare a adversarului să-și îndeplinească scopurile, deși, mai tîrziu, s-a dovedit, toate acele complicate demersuri erau inutile: jucînd acum singur, fiecare pe cont propriu, dificultățile n-au scăzut, dimpotrivă.
Apoi începu să le deslușească valoarea fiecărei figuri, semnificația ei, forța pe care o conținea. Spre dimineață le arătă cum se mută piesele, iar după ce se luminase de ziuă se apucă să le vorbească despre țelul jocului, despre ce se cere urmărit, despre ce se poate cîștiga. Nici unu! dintre comeseni nu adormi, nici unul nu se îrnbătă, nici unul nu părăsi încăperea. Insă Hadrian observă cum, rînd pe rind, oaspeții se încîlceau în cîte o frază, încurcătură din care nu mai erau în stare să iasă, încăpățînîndu-se să priceapă un amănunt, omițînd continuarea, nemaiputînd recupera, revenind la dilema lor, rătăcindu-se tot mai implacabil pe măsură ce pierdeau contactul cu grupul, nemaiputînd să-l ajungă din urmă, recăzînd ca într-un blestem, ca într-un coșmar, în mica lor neînțelegere. Hadrian mai observă că pînă și el a deviat de la expunerea gazdei, fiind atent în primul și în primul rînd la reacția celorlalți ascultători.
– De ce nu mi s-au pus întrebări acolo unde cineva n-a priceput un detaliu? se interesă inocent Niger.
– Pentru că ai vorbit tot timpul atît de limpede încît nimeni nu sesiza decît cu întîrziere că a scăpat un amănunt și nu se făcea vinovat decît pe sine pentru acea neglijență. Dar și aceasta este tot o diversiune…
– Care?
– Întrebarea pe care mi-ai pus-o. Ne-ai păcălit pe toți cu intenție sau n-am fost noi în stare să pricepem ceea ce nu se poate pricepe într-o singură noapte? Sau… sau ai vorbit și de lucruri ce n-au fost încă și pe care le purtăm la fel de dureros de neștiute în noi ca și pe cele de mult uitate?
– Le-am satisfăcut curiozitatea, făcu în loc de răspuns Niger.
Dar Hadrian nu era cîtuși de puțin mulțumit. își privi insistent
interlocutorul, însă acesta îi susținu privirea.
– N-ai făcut decît să-i păcălești, dar era mai bine pentru toată lumea ca această petrecere să nu fi avut loc. împăratul plecă indispus, la fel cum indispuși părăsiră și ceilalți invitați casa Celui de Al Douăzeci și șaselea. Senzația acestora persista mai mult în subconștient, însă Hadrian știa prea bine că o dată cu dispariția interesului față de „Oul de aur“ se mai pierde o pîrghie a păcii romane. Ai procedat cît se poate de greșit! îi mai spuse.
– Și asta face parte din joc, veni răspunsul, aceeași consolare pe care pe vremuri i-o servise împăratul poetului Aulus Gellius. De data asta, Hadrian, în loc de salut, dădu din mînă a lehamite. în ziua aceea renunță să-i mai ofere medalionul cu care venise pregătit.
