În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu
Ciudat este că multă vreme Al Douăzeci și șaptelea a fost socotit ba creștin, ba adorator al Zeului Soarelui, Mithra (în special de către soldați), ba evreu, ba barbar dintr-un anumit spațiu geografic. Pentru fiecare prezumție existau motive întemeiate și vagi aluzii însoțesc legenda personajului pînă tîrziu. Uneori întreaga atitudine a povestitorului este argumentată de cîte o ipotetică apartenență.
O carte arabă celebră a evului mediu, „Kitab al-Miraj“ („Cartea urcării spre cer”), avînd o mare circulație în spațiul european și povestind aventura lui Muhammad în Paradis și Infern, a cunoscut și variante interesante pentru cazul nostru: un tînăr psihopomp foarte bine dispus este în mod deosebit disputat de către muritori. însă acesta nu este decît începutul: ar necesita încă o dată pe atîta spațiu tipografic urmărirea biografiei medievale a psihopompului în literatură și pictură, fără a se mai putea stabili o legătură certă între Al Douăzeci și șaptelea și acele plăsmuiri tîrzii. Singura scuză pentru scrib este realitatea că sumbrul Charon pare mult mai potrivit mentalității creștine decît prea veselul psihopomp fără vîrstă.
Întorcîndu-ne la personajul nostru, la început se pare că ar fi acționat în vila părintească, apoi s-ar fi mutat în fața Templului Păcii. Aici – locul preferat al tuturor vorbitorilor – aveau loc și disputele vesele ale lui Psihopompos, dispute mereu capabile de a aduna foarte multă lume, neexistînd om să nu fie interesat de subiect. Mulțimea, atrasă de modul total neacademic al întregii demonstrații, avea mai degrabă impresia că asistă la un divertisment.
Dacă ar fi să-i dăm ascultare în toate protagonistului, ar trebui din capul locului să ne ferim de a căuta succesiunea în faptele vieții lui: Psihopompos pretindea – printre multe altele – că orice succesiune este neavenită întrucît ceea ce s-a desfășurat pe un tărîm mai devreme, pe celălalt a avut loc mai tîrziu, cele două direcții de unde priveai faptele anulîndu-se reciproc și ducînd la o singură clipă nesfirșită. Iar cei ce nu erau suficient pregătiți pentru a înțelege atîta lucru puteau admite cel puțin că într-o vreme atît de nesfirșită ca aceea dăruită unui psihopomp menit să facă interminabile drumuri între cele două lumi, răstimpul de o zi sau de un an dintre două acțiuni umane se pierde cu totul, fiind caraghios să încerci să delimitezi ceva ce, privit de departe, abia dacă mai este sesizabil.
Și totuși, tocmai el, cel ce nega orice evoluție autentică, era subiectul unei transformări observabile de oricine: bolnavul pămîntiu, cu riduri adînci și părul cărunt, întorsul de la groapă, devenea, după fiecare demonstrație de a sa, tot mai sănătos, pielea i se întindea la loc, iar părul își recăpăta culoarea din tinerețe. Cu fiecare om pe care-l ducea peste Styx, Aion, zeul timpului infinit, îi restituia o parte din vîrsta de acum consumată o dată. Deocamdată, Psihopompos se întrema după lunga boală ce l-a omorît pe Aelius. Cu vremea, însă, apropiații vor observa cu uimire – și mai tîrziu cu groază – că personajul devine nu numai tot mai vital, dar că și întinerește vizibil fizic. Cînd căpătase din nou înfățișarea unui tînăr abia trecut de vîrsta adolescenței, Polybius dori să-l împiedice să mai ia parte la exhibițiile ce se terminau de fiecare dată cu moartea altui ascultător. însă Psihopompos nu acceptă decît să schimbe locul de desfășurare al întîlnirilor sale. (De aceea legenda după care Templul Păcii ar fi ars fiindcă zeii înșiși ar fi dorit să limiteze activitatea psihopompului prea zelos trebuie să fie și ea mult mai recentă, la data incendiului, Al Douăzeci și șaptelea își continua deja de mult prelegerile atît de populare în fața templului construit de Hadrian pentru Venus și apoi prin provincii sau la limesul danubian.)
Vreme îndelungată cei ce mai auziseră cît de cît despre Psihopompos istoriseau legenda sa astfel: personajul era unul dintre cei mai mari comici ai tuturor vremurilor. Avea atîta haz încît, la spectacolele date întotdeauna în fața unui numeros public, oamenii se distrau atît de bine și rîdeau atît de mult încît unii, bolnavi de inimă, mureau de veselie… în multe istorii ale teatrului universal, pînă în veacul trecut, autorii obișnuiau să introducă la capitolul referitor la Roma cîte un actor (uneori autor de comedii) care avea atîta succes în fața mulțimii încît împăratul Marc Aureliu a fost obligat să-i interzică reprezentațiile pentru a nu periclita viața asistenței. Personajul este citat cînd într-un fel, cînd într-altul, însă de fiecare dată i se caută o poreclă cît mai caraghioasă, iar cognomenului, etimologii aiurite. Lexical, cel mai apropiat pare să fie celebrul comediant Patapompus, un amestec de bufon și retor, despre care ni se spune că ar fi provenit dintr-o familie foarte bună (alteori că n-ar fi fost decît un sclav eliberat) și că era în stare să-l facă pe orice om să moară de rîs. Deși socotit multă vreme – chiar peste veacuri – performerul numărul unu al comicului, despre recordmanul rîsului s-a constatat că nu dispunem de mărturii contemporane, ci doar de ecourile unei faime postume. Dacă acel actor (autor) a fost Psihopompos se poate discuta și scribul înclină să creadă că într-adevăr a fost, dar faptul că Al Douăzeci și șaptelea nu s-a constituit DOAR în campionul rîsului este absolut sigur. Chiar dacă s-a povestit multă vreme că Psihopompos a fost un om oarecare ce-i ducea pe ascultătorii săi la moarte numai prin rîs, personajul s-a dovedit mult mai complex și faima-i populară nu se datorează decît simplificărilor prin care trece orice subiect avînd o carieră orală îndelungată. Un erou viteaz devine numai viteaz, unul zgîrcit își pierde toate calitățile în schimbul hipertrofierii avariției, Psihopompos își omoară auditoriul prin rîs. La un moment dat, ajungem chiar să întîlnim povestiri inspirate din capacitatea aceasta a Celui de Al Douăzeci și șaptelea: un rege francez are un bufon – arma lui secretă! – atît de afurisit încît își omoară cu el, prin hazu-i nebun, toți rivalii. (Pînă la urmă, însă, și răul este pedepsit, regele însuși, neputîndu-se stăpîni, își scoate ceara din urechi și ascultă, alături de condamnații de taină, un banc de-al măscăriciului: el n-a vrut să audă decît puțin de tot, cît să-și facă o idee, dar rămîne atent prea multă vreme și, drept urmare, moare și el.) în secolul XX lucrurile devin mai puțin credibile și se renunță la un asemenea personaj, care, altfel, spre pildă, ar fi putut deveni un erou excelent pentru o serie de romane polițiste sau filme de groază. Scribul și-a permis această precizare fiind convins că numeroasa asistență a lui Psihopompos nu se aduna la demonstrațiile lui pentru a rîde, ci pentru a afla taina.
Un dicton creștin timpuriu („Cine rîde acum, dincolo va plînge!“) este preluat și de Marc Aureliu („Rîsul este primul chip al plînsului“). De altfel, împăratul-filosof era cunoscut cu mereu aceeași privire și la bucurie și la tristețe. Din cauza învățăturii stoice, deprinse încă din tinerețe de la cei mai buni dascăli, se spunea. Dar nici alții n-au rîs prea mult în perioada domniei sale. Ginerele lui, de pildă, Titus Claudius Pompeianus, cel ce apare
În toate reliefurile în imediata apropiere a împăratului, păstrează, la rîndu-i, mereu aceeași privire severă – de războinic grav. Și cîtj alții… Nebunia trecuse… Pe vremea nefericită a lui Nero, un Petronius se grăbea să-și savureze clipa, neputînd sconta pe o șansă de durată. Antoninus Pius i-a învățat pe romani ce înseamnă un timp fericit: teama de a nu-l pierde. Iar pe vremea lui Marc Aureliu încep să prolifereze problemele existențiale. Roma trăia intr-un paradox total: imperiul era în pace, dar augustul era mai mereu la fruntarii pentru a se lupta cu barbarii. Lumea avea ce mînca, însă își punea alte probleme, mai greu de rezolvat. Ciuma, părînd să cuprindă totul, mărea dilemele existențiale. In cea mai bună epocă oamenii erau cel mai triști. Pesimismul împăratului nu era pur stoic, era disperarea vremii ajunse să aibă răgazul de a se ocupa de marile probleme. De aceea nimeni nu venea la Psihopompos pentru a se distra, toți doreau să-și afle alinarea, toți cerșeau de la el o speranță în negura compactă.
Problemele puse în discuție de către Al Douăzeci și șaptelea erau prea grave pentru a încăpea într-o glumă. Dar Psihopompos era cel puțin senin sau, hai să admitem și asta, chiar vesel. în întuneric, singură privirea lui părea să conțină Speranța.
Despre Patapompus, „cel ce te făcea să mori de rîs“, cel mai mare comic al tuturor timpurilor, ne-a rămas ecoul spectacolelor date în fața împăratului și a unor mari mulțimi de oameni. Printre numeroasele daruri făcute de suveran poporului, aparițiile în public ale celebrului comediant erau cele mai prețuite. O dată, pe cînd se producea undeva în nordul Italiei, evenimentul ar fi fost conturbat de zvonul tot mai insistent că țara fusese atacată de barbari și că hoardele acestora se apropiau, distrugînd totul în cale. Primii emisari alarmați nici măcar n-au reușit să se facă ascultați. Următorii au fost primiți cu ostilitate, de parcă ei ar fi fost de vină că puneau sub incertitudine continuarea spectacolului. Poporul nu concepea să părăsească amfiteatrul, iar generalii și împăratul dădură ordinele într-o doară. Chiar și tot mai înspăimîntații soli sosiți la fața locului terminară prin a se asocia celorlalți spectatori. Reprezentațiile lui Patapompus erau lungi, durînd cîteodată chiar mai mult de douăzeci și patru de ore. în tot acel răstimp uitai de viața de afară, vremea se oprea în loc și erai prins de alte aspecte ale realității decît de sîcîitoarele probleme zilnice. Oamenii nu voiau să părăsească spectacolul pentru a reveni la traiul obișnuit.
După ce se apropiară, barbarii înconjurară orașul, înainte de a-l cuceri. Apoi trimiseră și ei soli, spre a-i convinge pe apărători că orice rezistență este inutilă. Solii nu mai reveniră. Plecară alții în locul lor. Nici aceștia nu-și mai făcură apariția. Agresorii, convinși că emisarii lor au fost uciși, hotărîră să pornească atacul. La ziduri nu li s-a opus nici o rezistență. Și străzile erau pustii. Și casele. Orașul fusese poate părăsit la zvonul venirii lor, își spuseră barbarii, însă, în cazul acela, unde au dispărut solii? înainte de a jefui locuințele și de a incendia clădirile, dușmanii doriră totuși să se lămurească. Un freamăt abia auzit, apoi tot mai deslușit, îi făcu să se apropie de amfiteatru. Aici se afla întreaga populație a cetății. Intrară și barbarii cu armele și…
Și aici s-a întîmplat minunea, evidențiind din plin talentul extraordinar al lui Patapompus: cetele barbare, sosind cu intenția limpede de a trece totul prin foc și sabie, se asociară și ele mulțimii de spectatori. Nici măcar faptul că majoritatea dintre ei nu pricepea latina nu i-a împiedicat să fie cuceriți de personalitatea comediantului. Mai mult chiar, barbarii, deși n-au înțeles vorbele lui Patapompus, au ris atît de mult încît s-au prăpădit. Orașul a scăpat de asediatori doar prin armele rîsului.
Atît conține povestea. Poate că acest capitol s-ar fi pretat să fie prezentat altfel: pe de o parte, scribul să fi înfățișat textele brute, pe de altă parte, să fi adăugat la sfirșit niște note sau comentarii, așa cum se procedează îndeobște cu scrierile vechi. Numai că scribul nu este un savant și nu-și poate lua îndrăzneala de a emite validări sau infirmări științifice. El nu-și îngăduie decît să-și pună întrebări, asemenea oricărui om ce gîndește. Din povestirea redată i-au sărit în ochi două afirmații: prima – „în tot acel răstimp uitai de viața de afară11. Al Douăzeci și șaptelea, Psihopompos, pretindea în, pînă la urmă, atît de încîlci- tele-i demonstrații că unul dintre principalele avantaje ale fericirii ar consta în faptul că te eliberezi de orice amintiri. Motivul ar fi făcînd parte tot din opoziția simetrică dintre cele două tărîmuri: ceea ce într-o parte s-a întîmplat, în cealaltă se află înainte, transformînd amintirile cel mult în niște presentimente. („Presentimentele dau alternative, amintirile sînt certe, l-a contrazis un învățat venit pregătit să-l discrediteze. Amintirile nu oferă alternative, așa că sînt mult mai apropiate de fericire decît niște sentimente atît de incerte ca așteptările aduse de un viitor întotdeauna insuficient de mărinimos!” Dacă ar fi fost un sofist oarecare, Psihopompos s-ar fi apucat, probabil, să răspundă că și speranțele sînt univoce, mai univoce chiar decît amintirile, care se mulează atît pe starea de spirit a momentului, cît și pe o memorie capricioasă. Ar mai fi putut spune că nimeni nu speră într-o clipă decît ceea ce-și dorește atunci mai mult și atît cît îi îngăduie firea să nădăjduiască. Nimic ambiguu în speranță, doar prezentul, răstălmăcind nădejdea, ajunge la decepții. în loc de aceasta, Psihopompos a povestit o întîm- plare cu o turmă de oi păscînd în fiecare zi fericite, fericite fiindcă nu au conștiința trecerii timpului și astfel n-au nici amintiri. Peste multe sute de ani, Nietzsche, reluînd metafora, spune că oile sînt atît de uituce încît nu-și aduc aminte nici măcar să-i răspundă omului care le-a întrebat despre secretul fericirii lor: uitarea totală. Nefiind un sofist, Psihopompos nu căuta izbînzi în dispute fără de sfîrșit, ci-și emitea judecățile lipsit de complexe. în legătură cu rolul benefic al uitării, pretindea că, pe măsură ce memoria se eliberează de un fapt, trupul și sufletul întineresc în mod corespunzător. Iar el însuși era cea mai bună dovadă.)
A doua afirmație pe care ar fi comentat-o un specialist ar fi fost aceea că „vremea se oprea în loc și erai prins de alte aspecte ale realității decît de sîcîitoarele probleme zilnice”. Erau o diversiune spectacolele Celui de Al Douăzeci și șaptelea? O amăgire? O propunere de altceva? Sau – pur și simplu – o anulare a prezentului înțeles ca o etapă scurtă, neînsemnată,
Între ieri și rnîine? Uitînd ce a fost, nepreocupîndu-te de ce va fi, nefiind important nici măcar sensul celor spuse, dovadă că și barbarii neînțelegători ai limbii latine s-au contaminat de psihoza generală, se intra într-o altă lume. F.ra aceasta anticamera „tărîmului celălalt”, itinerarul clasic al psihopompului? lată o întrebare la care scribul nu se simte în măsură să răspundă: dacă ar cunoaște în mod cert amănuntele acelui drum, ar fi el însuși un întors din lumea de după viață. Amușinînd printre morți, aceștia îi arată doar amintirea falsă sau plauzibilă a fostelor lor fețe vii, a unor desene, a unor măști.
„Tot ceea ce e acum a fost la fel și la cei pe care i-am înmormîntat”, a notat împăratul în însemnările sale. Nimic nu e nou, nimic nu e vechi, nimic nu e altfel. Doar că, din cînd în cînd, cîte o clipă devine acută. Atunci nu ne mai interesează repetiția, ci doar secunda tocmai trăită. Psihopompos se pricepea să decupeze atît de tranșant clipa din contextul în care a lîncezit, încît experiența rămînea autonomă, eliberată de orice amintire și de orice presimțire. Eliberată, în ultimă instanță, de pustiitoarea conștiință a timpului. După una dintre reprezentațiile lui Psihopompos, Marc Aureliu va scrie: „…cine nu face deosebirea între o apreciere mai lungă a lumii de una mai scurtă a scăpat de frica de moarte.”
Bineînțeles că Aelius și-a cîștigat faima de la un „alexandrin, zeflemist și abil în a scorni porecle și anecdote”. Dar renumele i-a depășit Roma. Oamenii veneau să-l vadă deoarece el era în stare să-ți spună atît ce te așteaptă după moarte, cît și să te facă să te prăvălești pe jos de ris. Cu totul diferite, cele două daruri ale Celui de Al Douăzeci și șaptelea exercitau aceeași atracție asupra tuturor. Poate de aceea, începînd cu fiul lui Niger, psihopompii nu mai sînt imaginați ca acel Charon, bătrîn și zdrențăros, trecînd morții cu luntrea-i mizeră apele Achero- nului pentru un biet obol. Perspectiva drumului se schimbă, taina apăsătoare are șanse de a se ridica, iar experiența propusă de Psihopompos primește aerul unei excursii pline de speranțe. Fără a se aventura în „comentarii”, în aceasta crede scribul a descifra amestecul născător de confuzii privitor la același personaj, zugrăvit ba ca misteriosul ghid al morților, ba drept cel mai de succes comediant, ba ca un medic apt de a-l concura pe țanțoșul Galen. Că nu e un specialist în materie, scribul și-a dat seama și pe cînd a realizat că i-au trecut prin mîini mărturii remarcabile despre personajul căutat, fără ca el să le fi luat drept ceea ce erau, tocmai fiindcă nu a fost în stare să recunoască în unul și același individ cele trei întruchipări amintite. Abia în răcoarea inestimabilei biblioteci a abației din Ferme zu Chiuso, de unde scribul a preluat atîtea informații prețioase, și-a dat seama sărmanul scrib că Patapompus, Psihopompos și Pseudoerasistrate sînt nume desemnînd unul și același personaj.
