Cine nu e interesat să mai vadă filme cu roboţi care atacă biata umanitate, cine s-a săturat de comediile stupide, la limita rezistenţei râsului, cine nu mai vrea animaţie, fie şi în 3D, cu animăluţe croite după o reţetă prea mult folosită, nu va ocoli în aceste zile cinematograful „Studio”, unde rulează „Un an din viaţă” (Another Year), filmul lui Mike Leigh. Un film cu buget redus, fără efecte speciale care să ia ochii, fără adevăruri esenţiale clamate ca de la tribună, fără vitezomani la volanul unor bolizi mult peste obişnuita Formulă 1.
„Un an din viaţă” ne dezvăluie un cineast total, care ştie să-şi scrie scenariul, care nu are nevoie de platou şi de tehnică sofisticate, care ştie să aducă în intimitatea personajelor sale camera şi s-o facă, dacă nu să le iubească, măcar să le înţeleagă.
El şi Ea sunt un cuplu la trecerea de la maturitate spre senectute. Se numesc Tom şi Gerrie şi pentru că ştiu că numele lor produc instantaneu surâsul celor din jur şi apropierea de personajele lui Walt Disney, le-o iau înainte noilor cunoştinţe şi râd ei înşişi de situaţie. El este inginer geolog, studiază diverse mostre de soluri cu pasiunea cu care ar studia minereuri venite de pe o altă planetă, ea e psihiatru şi s-a obişnuit ca pacienţii să-i răspundă la întrebarea „Ce-aţi dori să schimbaţi în viaţa dumneavoastră?” prin „Aş dori o altă viaţă”.
Gerrie în grădină cu Mary şi fiul Joe
Scenaristul Mike Leigh le decupează în film patru anotimpuri dintr-o existenţă pe care Tom şi Gerrie n-ar vrea pentru nimic în lume s-o schimbe. Fidel proiectului lui pe termen lung, care îl apropie de un alt reputat cineast britanic, Ken Loach, Mike Leigh oferă cinefililor şi în acest film o incursiune în intimitatea a doi oameni fericiţi unul alături de celălalt pentru că, la rândul lor, fiecare dintre ei este fericit. Cu profesia de la care nu aşteaptă mari revelaţii, cu fiul care, nu se îndoiesc, îşi va găsi şi el fericirea, cu grădina lor mică în care trebăluiesc de câte ori pot să ajungă la ea, cu prietenii din ce în ce mai puţini, pentru că vârsta îşi spune cuvântul. Nimic spectaculos până aici. Pentru că spectaculosul obstinat la vedere îi este străin acestui cineast care nu se fereşte de comedia dulce-amară a existenţelor obişnuite. Chiar dacă e din ce în ce mai greu astăzi să faci film din aceste existenţe obişnuite. „Un an din viaţă” începe primăvara, cu o pendulare a celor două personaje între şantier, cabinetul de psihiatrie dintr-un mic spital, casa britanică obişnuită, cu foarte ospitaliera bucătărie, şi grădina în care transportul lădiţelor cu răsaduri şi folosirea lopeţii şi a făraşului specializat procură adevărate efecte de balet. Cum se va vedea şi în celelalte trei anotimpuri, ritualul vieţii obişnuite a cuplului e din când în când bulversat, cu mai mare sau mai mică intensitate, de apariţia prietenilor care gravitează în jurul fericirii protagoniştilor, râvnind la înţelegere, la momente de confidenţe şi compasiune, la derularea de amintiri.
Nici miză, nici teză
Ronnie şi Mary, confesându-se la o ţigară
Scenaristul Mike Leigh întreţese intruziunile celorlalţi în existenţa monoton-luminoasă a lui Tom şi Gerrie cu sensibilităţi şi subtilităţi de maestru. E o scriitură densă, dublată de gesturi comune, cu succesiune aproape muzicală, într-un ritual ce poate aminti, oricât ar părea de paradoxal, de proza clasică rusească în care mişună „oameni mărunţi” mixată cu elemente ale filemlor sociale britanice din anii ’70. Un amestec de mare originalitate însă, în pofida faptului că s-ar putea spune, greşind evident, că miza e mică. De fapt, pe Mike Leigh nu-l interesează nici miza, nici teza. Îl interesează doar să aducă în faţa cinefililor patru anotimpuri cu Tom, Gerrie şi prietenii lor speriaţi de singurătate, de îmbătrânire, de lumea care se schimbă prea repede. Atât de repede încât aproape nici nu mai au timp să-şi aducă aminte cum au pornit în viaţă şi ce şi-ar fi dorit de la existenţă. În anul care dă şi titlul filmului se petrec naşteri, înmormântări şi logodne. Se accentuează depresiile, se produc rupturi între copii şi părinţi, dar cuplul Tom şi Gerrie şi grădina lor miraculoasă, un petec de pământ care rodeşte, care dă satisfacţie grădinarilor, care e martorul unor mărturisiri cu sufletul la gură sau doar al unor clipe de destindere, rămân reperele stabile ale unui viitor de pe acum întrezărit a semăna destul de mult cu prezentul. Camera lui Mike Leigh învăluie grădina în planuri lungi, cu obiectivul fixat pe gesturile ritualului, cu mici modificări specifice de la anotimp la anotimp. În traveling sau în stop cadru, micul decor natural ritmează obişnuinţele dătătoare de certitudini. În plin soare, sub ploaia torenţială sau pregătindu-se să intre în iarnă, grădina lui Tom şi Gerrie, prin imagini repetitive, e un loc miraculos, un laitmotiv al poveştii. Aşa cum faţada casei mic-burgheze şi interiorul primitor în care oaspeţii sunt cazaţi pe rând în camera fiului, avocat la Londra, şi acceptaţi să se desfete cu arabiatta şi curry în bucătăria unde găteşte Tom, sunt alte repere ale micului univers populat de cei ce vin şi pleacă, purtând cu ei angoasele şi neîmplinirile pe care au încercat să le aline pentru câteva ore protagoniştii. Pentru povestea lui de viaţă obişnuită, Mike Leigh nu are nevoie de staruri cu ifose şi glamour. El a ales o distribuţie pe măsura scenariului, alcătuită din actori de un remarcabil profesionalism care se integrează perfect tonului fără stridenţe al scenariului şi muzicii care nu ilustrează, nu completează, ci însoţeşte fără ostentaţie naraţiunea lipsită de suişuri şi coborâşuri, liniară, dar insinuându-se obsedant spre finalul în tăietură de cuţit ascuţit, în concordanţă cu decupajul acestui an din viaţa personajelor.
Jim Broadbent şi Ruth Sheen (Tom şi Gerrie) sunt, ca de altfel întreaga distribuţie, actori de film cu mari disponibilităţi pe care le-ar putea valorifica la fel de bine şi în teatru. De altfel, prin virtuţile sale stilistice, scenariul lui Mike Leigh ar putea la fel de bine să stea la baza unei montări dramatice. Calitate care nu-i ştirbeşte nimic din valoarea cinematografică, dimpotrivă o particularizează într-un lung şir de scenarii încropite pe care efecte speciale şi nume de vedete au construit o serie de producţii care au invadat cinematografele româneşti în acest început de vară. Jocul lor cu camera, umorul şi seninătatea din priviri, dincolo de reperele scenariului şi de pătrunderea în rol, trec de pe ecran spre intimitatea spectatorilor, rămânându-le în minte ca şi nişte creaţii actoriceşti memorabile. Alcoolica Mary, secretară de spital, obsedată de ideea că trebuie să schimbe neapărat, repede, ceva în viaţă pentru că altfel va fi prea târziu, îşi găseşte interpreta ideală în Lesley Manville, în egală măsură actriţă de dramă şi de comedie, când britanic interiorizată şi reţinută, când locvace cu sentimentele debordând „à l’italienne”. Pentru acest rol Lesley Manville a primit „Premiul pentru cea mai bună actriţă” al „London Film Critics Circle”.
Mary, copleşită de singurătate
Masivul Peter Wight, mare consummator non-stop de chipsuri şi de bere, când nu-şi plânge de milă sau când nu-şi aminteşte de trecut cu ochii în lacrimi, face un rol împlinit în perdantul de profesie, sortit singurătăţii şi mediocrităţii. Auster, prăbuşit de durere la dispariţia fulgerătoare a soţiei şi la inevitabila ruptură de fiul dezaxat, Ronnie, fratele mai mare al lui Tom, interpretat de David Bradley, e remarcabil atunci când schimbă registrul datelor iniţiale ale scenariului şi îşi aminteşte perioada flower power, în care era un mare admirator al lui Elvis Presley, Jerry Lee Lewis şi mai puţin al Beatles-ilor „mult prea complicaţi”. Perechea tânără, Joe (interpretat de Oliver Maltman) şi iubita lui Katie (Karina Fernandez), avocatul din oficiu şi kinetoterapeuta, sunt o proiecţie a tinerilor Tom şi Gerrie şi îi lasă pe spectatori să întrevadă că vor deveni şi ei un cuplu fericit. Chiar şi personajele episodice au interpreţi aleşi foarte bine de cineastul total care este Mike Leigh.
Pelicula a intrat în selecţia oficială a Festivalului de la Cannes, fiind distinsă cu Premiul Juriului Ecumenic, şi a fost nominalizată la Oscar 2011 pentru „cel mai bun scenariu original”.
Londra lui Leigh, ca Roma lui Fellini
Ken, cu nelipsita cutie de bere
Criticul Ian Buruma scria în „New York Review of Books: „E greu să te urci într-un autobuz la Londra sau să asculţi oamenii de la masa vecină într-o cafenea, fără să nu te gândeşti la Mike Leigh. Ca orice artist profund original, el şi-a marcat teritoriul. Londra lui Leigh este la fel de distinctă ca Roma lui Fellini sau Tokyo al lui Ozu”. După părerea unui alt critic, operele lui Leigh constituie un întreg care poate fi comparat cu cel al oricărui cineast sau dramaturg al aceleiaşi perioade. În plus, regizorul este considerat un descoperitor şi un formator de talente, dacă ne gândim la Gary Oldman şi Tim Roth, distribuiţi de el în „Meantime”, la Brenda Blethyn („Grown-Ups”), Antony Sher („Goose-Pimples”), Paul Jesson, Phil Daniels, Stephen Rea, Julie Walters.
Printre peliculele cele mai cunoscute semnate de el se numără „Life is Sweet” (1990), tragicomedia „Career Girls” (1997), filmul biographic al duo-ului Gilbert şi Sullivan, „Topsy Turvy (1999)”, controversatul „Naked” (1993), care i-a adus „Premiul pentru cel mai bun regizor” la Festivalul de la Cannes, pelicula distinsă cu „Palme d’Or” şi Premiul BAFTA, „Secrets & Lies” (1996) şi „Vera Drake”, premiată cu „Leul de Aur” la „Mostra” veneţiană.
Mike Leigh are un stil particular de a lucra la un film. Îşi începe proiectele fără script, printr-o improvizaţie dezvoltată apoi de actori. Regizorul lucrează cu fiecare membru al viitoarei distribuţii la construcţia unor personaje pornind de la persoane cunoscute actorilor. „Lumea personajelor şi relaţiile dintre ele se nasc din discuţii şi o mulţime de improvizaţii, căutând pe oricine sau orice le poate oferi autenticitate”, afirma regizorul. După luni de căutări ale unei locaţii, Leigh finalizează scriptul şi începe filmările.
Lucrează de obicei cu aproximativ aceeaşi echipă de actori, printre care şi Lesley Manville, Ruth Sheen, Jim Broadbent, Peter Wight, care se află şi în distribuţia filmului „Un an din viaţă”.
Recunoscând că îl interesează stilul producţiior sale, Mike Leigh îi enumeră printre regizorii favoriţi pe Jean Renoir şi Satyajit Ray, iar sensibilitatea lui poate fi apropiată de cea a japonezului Yasujiro Ozu.
