Mă aştept să primesc multe înjurături. Şi replici de genul: ”uite la aia ce zice, de când se pricepe o femeie la fotbal”? Aşa este, nu mă prea pricep, dar acum 22 de ani eram în stradă, în Piaţa Universităţii, şi sărbătoream cu mult entuziasm rezultatele excelente ale Generației de Aur la Campionatul Mondial din America. Da, dar pe atunci era în pâine Generaţia de Aur, vor spune cârcotaşii. Au şi ei dreptate, generaţia actuală va fi supranumită Generaţia Obosită. Vajnicii noştri băieţi au obosit după un meci şi o repriză. Nu pot să uit cum îşi dădeau sufletul pe teren Hagi, Gică Popescu, Răduciou, Dorinel Munteanu… Ce mai, toată echipa. E adevărat, pe atunci ei luptau pentru România şi suporteri, nu pentru a intra în graţiile unor piţipoance oarecare.
Ce s-a întâmplat între timp? Multe.
În primul rând, acţionariatul echipelor româneşti s-a schimbat dramatic. Principalii acţionari ai cluburilor au ajuns în această postură pentru a face sau a spăla bani, mulţi dintre ei cunoscând puşcăria, alţii aşteptându-şi rândul. Nu mai dau exemple. Dacă nu ştiţi la cine mă refer probabil nu aţi fost în ţară în ultimii 15-20 de ani. Bineînţeles nu numai ei sunt de vină, cooperativa din fotbalul românesc a fost, ani buni de zile, ignorată atât de guvernanţi cât şi de justiţie. Acum, când justiţia a început să-şi facă datoria, fotbalul românesc a cam rămas fără patroni. Poate o campanie isteaţă de atragere a unor investitori străini, de preferinţă nu rackeți din fosta URSS, ar aduce acest sport, cu care obişnuiam să ne mândrim, măcar la jumătate din valoarea pe care o avea acum 22 de ani.
Ca de obicei atunci când vorbim de corupţie, oriunde ar fi ea, trebuie să apară şi factorul politic. Pentru o mai bună protecţie, unii patroni de cluburi au intrat în politică, alţii au finanţat ilegal partide şi politicieni, până şi fostul președinte al Ligii Profesioniste de fotbal a tocit un fotoliu de parlamentar. Și actualul selecţioner, care ne-a umplut de ruşine duminică seară, va primi o pensie specială de senator. De multe ori m-am întrebat, alături de mulţi alţi români, de ce trebuie ca la noi în ţară politicul să pângărească totul. Poate este o moştenire de care nu am scăpat nici până acum a conceptului comunist ”partidul e în toate”. Nu mai stau să mă întreb retoric dacă vom scăpa vreodată de jegoasa moştenire a mentalităţilor totalitare. Merită să menţionez că un fost consilier al lui Băsescu a ajuns, în mod surprinzător pentru necunoscători, preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal – mama şi tatăl copilului cu handicap sever supranumit Echipa Naţională a României. Nu vă vine să strigaţi cu mândrie „Băsescu e în toate”?
Să vorbim puţin şi despre ”Generaţia Obosită”. Măcar ea are o scuză, dar şi un model: Adrian Mutu. Scuza este că-i greu să joci fotbal, după atâtea lupte dârze, purtate după miezul nopţii, în cluburi. Omeneşte nu este posibil, după atâta băutură şi ruperi în figuri pe ringul de dans în scopul impresionării pițipoancelor din public (nici o legătură cu fostul selecționer, Piți), să nu oboseşti la un amărât de meci. Şi cum să ai un moral de fier când nu reușești să intri în graţiile pițipoancei pe care ţi s-a pus pata. Pardon, pe care o iubești sincer!
În ţara în care marii moralişti pro-occidentali ne tot trag de urechi atrăgându-ne atenţia că este de fapt o ruşine să fii român (că dacă spui că eşti mândru că eşti român de fapt eşti naţionalist şi rudă apropiată cu Hitler), nici nu mă miră că jucătorii unei echipe naţionale nu-şi dau sufletul pe teren, apărând ca la Mărăşeşti ce a mai rămas din ţara lor, altădată motiv de mândrie. Ceva pentru care merită să-ţi dai sufletul. Poate că era depăşit stagiul militar obligatoriu. Dar era un mod în care România îşi forma bărbaţi adevăraţi. Ieri, jucătorii naţionalei au arătat că au mingiile ovale din dotare la nivel de Prepeliţă. Nu vă bucuraţi, mă refeream la pasăre nu la jucător.
Comentarii vor fi multe. Când este vorba de fotbal se pricep toţi, chiar şi eu. Dar dacă nu v-aţi dat încă seama, m-am referit nu la jocul penibil din teren al naţionalei pierdute, ci la motivele pentru care duminică seara, ca şi în multe alte seri de duminică, e adevărat electorale, am fost amărâtă că sunt româncă. Nimic nu este pierdut încă. Doar puţin noroc şi, cu voia Rusiei, România va exista mult timp de acum înainte. Vom mai avea generaţii de jucători. Unele de aur, altele de compost, dar acum suntem obligaţi să trăim din amintiri. Şi e greu, vorba cântecului, amintirile ne chinuiesc. Nu! Am greşit, vă rog să mă scuzaţi. Prezentul ne chinuie, să sperăm că nu şi viitorul. Hai România!
