În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.
Oprind la marginea șoselei, în locul în care, îngemănată cu o liră, inscripția orașului străjuiește intrarea în Lugoj, Sergiu lonașcu își face planuri pentru seara care se apropie, prea multele alternative stânjenindu-i decizia: o agapă la care promisese nevastă-sa că vor lua o proiectată întâlnire cu Viorel Onea, niște hârtii restante pe care își tot promite că le va rezolva acasă, migălitul la propria-i lucrare și, în fine, prima pe topul preferințelor, vizionarea meciului de la televizor. Doar că aceasta din urmă nu reprezintă un motiv destul de „serios“ pentru a le putea înlătura pe celelalte, și atunci, singura soluție rămâne să cupleze două preocupări și „în treacăt“ să se uite și la meci.
— De ce am oprit, tăticule, se agită puștiul de lângă el, deschizând și închizând geamul mașinii.
Sergiu lonașcu își întinde, cât îi permite locul, lungi și continuă să-și facă planuri. După o zi de muncă, după ce a condus o consfătuire, după ce s-a întâlnit cu niște beneficiari externi cu care s-a încăpățânat să se înțeleagă într-o engleză cu „zece cuvinte pe după mai multe ore petrecute pe șantiere, să stai la marginea șoselei și să-ți împărți în continuare ziua reprezintă o odihnă în sine.
— Tăticule, ce-i aia?
— O liră.
— Și de ce-au pus-o aici?
— Pentru că Lugojul a fost întotdeauna un oraș de cultură.
— Și de ce-au pus lira?
— Ce altceva să fi pus?
— Un… un pian.
— Lira nu reprezintă numai muzica, ci toate artele. Înțelegi? Adică nu numai artele… Și mentalitatea oamenilor. Înțelegi?
— Nu. Eu vreau să iau ore de pian. Și Gigi merge la pian.
Sergiu lonașcu pornește din nou mașina. Nu se prea pricepe să-i explice mare lucru fiului său. Fiindcă a obișnuit-o și pe nevastă-sa să-i răspundă întotdeauna copilului la întrebări și pentru că se încăpățânează să-i vorbească mereu ca unui adult, se străduiește, puțin jenat, să facă și el față.
— Ce-i acolo, tăticule?
— Aici se construiește o fabrică.
— Și aici?
— Aici e filatura de mătase naturală.
— Și aici?
— Aici? Aici e o casă.
— Cine locuiește aici?
— De unde vrei să știu?
— Nenea Onea știe?
I-ar face într-adevăr plăcere să meargă la Onea. Și s-ar uita și la meci.
— Nenea Onea știe?
— Poate.
— Tăticule, ce-i aici?
— Ți-am mai spus că nu-mi place să pui întrebări prostești? Nu vezi ce-s astea?
— Blocuri.
— Atunci de ce întrebi?
— Mă joc. Tu ai desenat blocurile astea
— Joacă-te altfel!
— Tu ai desenat blocurile astea?
— Eu am proiectat alte blocuri.
— De ce nu pe astea?
— Nu puteam să le proiectez eu pe toate!
Ajunși în fața locuinței lor, copilul mai zăbovește în mașină.
— Dacă ai fi vrut, puteai să desenezi blocurile alea?
— Da.
— Trebuia să le faci! Știi de ce?
— Nu.
— Pentru că întotdeauna când venim de la Timișoara, tot pe alea le vedem. Așa că mai bine le făceai tu.
Abia sosit acasă, nu-și mai amintește ce subterfugiu a găsit pentru a putea vedea meciul în liniște. Tot se pomenește în camera lui de lucru unde, pe birou, alături de ziarele care i-au venit în ziua aceea, găsește mai scrisori.
Se învârtește câteva clipe prin încăpere, fumează o țigară, răsfoiește publicațiile, deschide scrisorile și le lasă neterminate, se dezbracă și intră în baie să facă un duș, apoi se duce în bucătărie, își vâră nasul în fiecare cratiță, puțin din toate fără a-și mai pune ceva bracă și se pregătește să iasă.
— Mă duc la Onea, o anunță pe nevastă-sa.
Aceasta se întreține la telefon cu o prietenă, îi trimite o bezea și revine la convorbirea întreruptă.
Sergiu uită să se mire cum de a scăpat atât de ușor, trece prin oraș cu mâinile adânc înfipte în buzunarele pantalonilor, citește mai multe afișe cu spectacolele și filmele anunțate, parcurgându-le conștiincios de la un capăt la altul, intră în „Librăria mare” se oprește cu o cunoștință și discută circumstanțele în care va avea loc meciul, își cumpără țigări, se oprește cu o altă cunoștință care vrea să știe de la el cum vor fi amplasate noile apartamente din microraionul III, așteaptă autobuzul, se răzgândește și o ia pe jos, cu toate că Onea locuiește aproape de marginea orașului.
Îl întâlnește pe drum. („Ce noroc că n-am luat autobuzul!”). Onea venea din oraș, dar insistă să se întoarcă amândoi doi la el. Se suportă de minune unul pe altul, deși se contrazic mai tot timpul; când gazda însă îi citește însemnările, inginerul stă cuminte ore în șir, scoțând doar din când în când câte o exclamație de neîncredere sau de nemulțumire.
— Dacă le-ai reda și altora cele povestite de mine, s-ar găsi desigur mulți care s-ar indigna, refuzând în numele calității lor de lugojeni să admită că Strada Mare a arătat vreodată așa cum ți-am zugrăvit-o eu… sau… sau că nu știu care personalitate a existat… sau nu, și că am… că am omis lucruri esențiale.
— Da, în primul rând asta ți-ar reproșa.
— Ei, și? Ca fiu al Lugojului, cred am dreptul să-mi dau frâu liber spiritualității pe care continui s-o port în mine. Și.. și dacă unora li s-ar părea ca mint… păcatul să fie al meu.
— Nu-i vorba de asta.
— Lucrurile pe care ți le povestesc s-au întâmplat la Lugoj sau, mai precis, aici ar fi trebuit să aibă loc… pentru ca altfel de ce să mi le fi imaginai tocmai eu?
— Cum adică?
— Adică eu. Vreau să spun, un lugojean atât de neîndoielnic.
Asta e într-adevăr neîndoielnic: se trage dintr-o familie lugojeană care număra și un membru cu mania genealogiilor, așa că descendentul Viorel știe perfect cine i-au fost strămoșii, toți acei Vancu din care venind în linie materna și pe care purtându-i în sânge îi reprezintă în calitate de prim-licențiat și prim-membru adevărat al unei societăți științifice internaționale, într-un domeniu în care avuseseră și unii dintre acești strămoși preocupări. Pentru că un fel de istorie făcea și Vancu numit cel „Roșu” prin mania genealogiilor în care căzu, și, din mulțimea de hârțoage pe care le lăsase, Onea încerca să compileze narațiune care să aibă și cap și coadă.
— Știi, îi spune lonașcu în timp ce gazda îl servește cu tradiționala băutură făcută în casă — motiv pentru care inginerul nu parcurge niciodată lungul drum cu propria-i mașină —, știi, singurul dumitale păcat este că prin tot ceea ce a dat acest oraș, lugojenii nu puteau să fie doar niște… niște…
— Ba așa au fost!
— Vreau să spun că nu povestești nimic din toate câte le-au făcut.
— Eu îți povestesc ce au fost, nu ce au făcut!
La care lonașcu scoate una dintre exclamațiile de nemulțumire cu care punctează de fiecare dată poveștile lui Onea. Acesta se instalează mai comod și începe să citească.
