PIETRELE (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

„Totuși, nu poate fi sfârșitul lumii, își spunea, trebuie să existe indivizi care se adaptează, cărora le convine cel mai bine tocmai acest ritm.“ Aceștia credea el că sunt oamenii viitorului. Voia să-i cunoască, să-i privească și să-i înțeleagă ca pe o specie nouă, minunată. (Credea încă sinonimă nou­tatea cu desăvârșirea.) Privi în jurul lui: o mulțime de mutre fleșcăite, bolnăvicioase. Cei sănătoși, cei viguroși prosperau. se părea aproape detectabilă prin probe biologice de labo­rator specia sănătoasă, cea care credea el că va supraviețui. „Aleșii” se diferențiau atât de mult, încât puteai să-i deose­bești pe stradă de ceilalți indivizi: după culoarea sănătoasă a pielii, după vioiciunea mișcărilor. Așa-l descoperi pe Lazăr.

Ar fi dorit să-l învețe să trăiască fără „dar“. Însă Lazăr era dintr-un alt aluat. Era nervos, agitat ca un argint viu. Parcă făcea parte dintr-o altă specie decât oamenii de acțiune din vremea maiorului. Deși și aceștia erau vioi… Maiorul simțea deosebirea, dar nu putea explica în ce consta ea.

Discutase cu Lazăr, încercase să-i explice că majoritatea oamenilor își strică prezentul prin compararea neîncetată a acestuia eu situații pe care le-au citit sau le-au văzut, dar care în clipele acelea nu le sunt la îndemână. Îi dădu exemplul cuiva care stă lungit seara pe patul său și își blestemă soarta că deși se află în concediu nu are posibilitățile materiale ale vecinului care a plecat în vilegiatură. Poate că în aceeași clipă invidiatul vecin stă și el întins pe un pat identic, dar într-o incomodă și neprimitoare cameră de hotel. Lazăr, însă, părea preocupat de gândurile sale. Se lăsă incitat de mai multe ori până să spună și el ceva, și atunci nu reuși decât să îngâne că toate astea-s „filosofii“ bune pentru cei ce scriu cărți sau pentru oameni de teapa unui Penescu sau Rusan, ca el nu-și bate capul cu așa ceva și că știe doar atât: dacă exista ceva mai bun decât ai, trebuie să te străduiești și tu să obții acel ceva, în cazul că simți ca te țin puterile. Spuse; bineînțeles toate astea pe un ton cât se poate de politicos, – încât Mărginean avea impresia neplăcută că negustorul îi face mereu curte.

Gândindu-se la aceste lucruri, în vreme ce se întorcea la cazarmă, maiorul își aminti cum îi pusese Lazăr pe Rusan și pe Penescu în aceeași oală, primul un nătâng de clasă, celălalt un intelectual neîndemânatic, și trebui să admită că amândoi intrau într-adevăr în categoria indivizilor lipsiți de vlagă, cu un ten nesănătos, prea congestionat Rusan, prea palid profesorul. Și, pentru prima oară, începu să nu se bucure că ceva îi întărește propriile supoziții. Trecând prin fața unei frizerii, intră și se uită lung într-o oglindă, își văzu obrazul supt, pungile mari de sub ochi, dar mai ales oboseala grea din priviri.

Ieși din frizerie înainte de a apuca patronul să-l întrebe ce dorește; era edificat, nu era un simplu spectator, făcea și el parte dintr-una dintre cele două categorii pe care le observase și n-avea nici un dubiu în care anume trebuia să se includă.

Îi era lehamite și îi venea să se bată singur. De undeva, dintr-o casă, se auzea un aparat de radio. „Se întâmplă atâtea lucruri în orașul ăsta și eu nu văd nimic. Și nici avocatul și nici chiar Lazăr. Acceptăm senini atâtea noutăți și habar n-avem când au loc și cine le produce.“ În clipa aceea, teoria lui, teoria „prezentului absolut“, i se părea o prostie.

În fața cazărmii întâlni un sergent care stătea de vorbă cu o fată. Maiorul se repezi la el și încă înainte de a se putea încheia militarul la tunică, îl gratulă cu câteva zile de arest. Pe urmă, aproape fără să-și dea seama, își bătu toată ziua capul să-și aducă aminte de flăcăul pe care l-a pedepsit, încercând să-l includă și pe el într-una dintre categoriile pe care le-a inventat.

XVI

Veta auzise bine: Lazăr fusese într-adevăr acasă și, după cearta de rigoare, dispăruse, lăsând vorbă că se întoarce peste câteva minute, lucru cu totul surprinzător, deoarece nu obiș­nuia să anunțe vreodată ce are de gând să facă. Apoi apăru agitat și nervos profesorul Penescu, de la care nu se putu înțelege altceva decât teama că nu-l va putea întâlni pe Lazăr în următoarele minute:

• Uite, se lamenta el, în timp ce ședea pe un scaun și sora vitregă a lui Lazăr ieșea și intra în încăpere, am fugit ca un adolescent de la școală, și acum n-am cum să-l întâlnesc. Și peste o jumătate de oră, ba peste numai douăzeci și opt de minute, trebuie să fiu din nou la liceu…

Veta apăru și ea în ușă să vadă cine a venit.

—           Stimată doamnă, îmi pare nespus de rău că nu vă sim­țiți bine!

—           Dumneavoastră erați? Veta îi ceru prin semne cum­natei să aducă niște vin pentru domnul profesor.

—           Și vremea aceasta poate să fie un motiv pentru care să nu vă simțiți bine. Îmi aduc aminte că în alți ani, de obiceiurile de primăvară era o vreme… cum să vă spun? Mai sănătoasă. Nu aveai timp să-ți fie rău. Era cum… cum să vă spun?… știai că de Alimori[1] te duci să vezi tinerii cu tăciunii și nu-ți mai ardea de boală. Chiar săptămâna trecută am vorbit despre toate astea la Făget. M-a trimis despărțământul Astrei să țin o conferință țăranilor și intelectua­lilor de acolo.

—           Am văzut și eu Alimori. I-am văzut încă înainte de a se bate cu săbiile. Știți, când eram copilă îmi plăceau toate sărbătorile astea pentru că numai așa îmi puteam explica anumite lucruri. De pildă: eu știam că țăranii se căsătoresc numai după ce s-au cunoscut la Marțea Tur­nului[2]. În restul timpului mi-i imaginam trăind complet singuri, bărbații, și singure, femeile. Am fost doar o dată la țara și atunci numai pentru câteva ore. Am văzut bărbații stând de vorbă între ei. Și femeile vorbeau, cred, numai între ele. Sau… sau așa mi s-a părut mie…

—           N-ați fost toamna la țară… Păcat! Merită să-i vezi la seceriș și mai ales la culesul viilor! Mi-a scris domnul Bolocan de la Timișoara că vrea să tipărească o carte despre aceste lucruri. El le aseamănă cu cerealiile și bacanaliile ro­mane.

Ăsta era un aspect care n-o mai interesa pe Veta. Penescu îi amintea doar de noaptea care a trecut. Odată cu aceasta îi reapăru și gustul neplăcut pe care-l simțea ori de câte ori se gândea la Lazăr și la situația ei. Înainte de a veni Penescu se trezise din visare și își spuse iarăși că va trebui să divor­țeze. Ar fi fost încântată să trăiască singură, să facă ce ar dori. Din punctul acesta de vedere divorțul n-o mai speria. Doar că avea impresia că există momente de izbeliște în care dacă n-ai pe cineva, un punct de sprijin, o ființă dispusă să se pună oricând zălog pentru tine, să lupte atunci când tu ești neputincios, dacă nu există acest cineva, nu poți să supraviețuiești. Și suferi și mai mult din cauza neputinței. Și chiar dacă lucrurile n-ar fi așa, avându-l pe Lazăr alături — așa cum era el — era scutită de spaima în fața acelei situații groaznice, putând măcar spera că cineva ar interveni pentru ea și ar ajuta-o. Cât timp stătuse în pat, începu și ea să creadă că e bolnavă și groaza de singurătate fu mai mare decât revolta împotriva lui Lazăr. Acum, însă, văzându-l pe Penescu, începu din nou să dorească să scape odată pentru totdeauna de lanțurile ei zilnice.

—           …vertepul, capra, ciurca și pițărăii, ca să vorbesc  numai de unele obiceiuri de iarnă de pe la noi, sunt cu totul altceva, stimată doamnă…, își ținea Penescu imperturbabil . mai departe conferința.

—           Aș vrea să vă întreb ceva, dom profesor! Eu nu prea cunosc multă lume, dar ce părere aveți despre domnul doctor Jager?

—           Despre… A! E un om foarte cult. Un om cu care poți să stai de vorbă!

—           Mă gândeam la… ca avocat…

—           M-a ferit Dumnezeu de tribunal! Dar mi s-a spus ca este un foarte bun orator! De la discursul lui Coriolan Brediceanu în procesul memorandiștilor nu se mai aud asemenea cuvântări ca cele ale domnului doctor Jager.

—           Știți, mă interesez și eu…

[1] Obicei de primăvară însoțit de aprinderea unor focuri în jurul cărora se dansa și se făceau urări. Tinerii luau din foc tăciuni și-i roteau în jurul corpului, formând astfel cercuri de foc.

[2] Obicei ținut la începutul lui aprilie, când fete și feciori din satele învecinate, în costume populare de sărbătoare, se plimbă prin centrul Lugojului în scopul cunoașterii și al unei eventuale căsătorii.