Deşi al II-lea turneu european al şefului Casei Albe s-a încheiat acum o jumătate de lună, el continuă să facă mari valuri, fiind amplu comentat în primul rând de presa americană, dar, concomitent, se consemnează noi evenimente legate direct de el. Firesc până la un punct, dat fiind că este vorba de preşedintele primei superputeri a lumii aflat în al doilea an de mandat, ajuns la cârma ei cu o nouă viziune asupra lumii şi a vieţii interne americane.
De fapt, de aici cred că i se trage toată această cascadă de contestaţii care apar imediat după ce el are un mesaj pe Twitter, face o declaraţie de presă, dă un interviu sau comentează rezultatele unei întrevederi cu un politician american ori un lider dintr-o ţară străină.
Nu este mai puţin adevărat că evenimentele s-au succedat în ritm ameţitor, unele dintre ele amplificând şi mai mult deruta. Am în vedere faptul că, de pildă, Trump a încercat să dreagă busuiocul în cazul declaraţiei privind aşa-zisul amestec rusesc în prezidenţialele americane, susţinând ulterior că a uitat să citească nu ştiu ce negaţie, dar gestul nu a convins. Acum, el trecut însă la ofensivă, anunţând că l-a invitat pe Putin să vină în SUA la toamnă, iniţiativă care a învolburat şi mai mult apele, Democraţii luând foc, şi chiar şi unii Republicani dat fiind că la început de noiembrie au loc alegerile „mid-terms” când se reînnoiesc multe mandate în Congres, unde republicanii deţin majoritatea.
Ca urmare, ideea „pericolului rusesc“ este vânturată insistent pe toate părţile, dar cu scopuri diferite. Până la urmă, proiectatul summit Trump-Putin de pe sol american a fost amânat pentru anul viitor, dar de la Moscova a venit invitaţia ca şeful Casei Albe să meargă în vizită în Rusia.
Concomitent, Comisia pentru Afaceri Externe a Senatului SUA a lansat deja audieri despre întrevederea celor doi de la Helsinki, la Washington existând unii congresmeni democraţi care cred că atitudinea lui Trump a fost prea conciliantă faţă de Putin. A fost deja audiat, pe 25 iulie, secretarul de Stat, Mike Pompeo. Cea mai şocantă iniţiativă a venit însă de la senatorii democraţi Bob Mendez şi Jeanne Shaheen, membri ai Comisiei care vor să fie audiată traducătoarea Marina Gross, cea care a reprezentat partea americană la convorbirile Putin-Trump. Sunt analişti care susţin că la Casa Albă nu se va curs acestei solicitări fără precedent în istoria ei şi că niciun preşedinte nu este obligat să dezvăluie conţinutul convorbirilor sale particulare, preşedintele Comisiei, Bob Corker, a precizat că vrea să vadă dacă există precedente în acest sens, cu atât mai mult interpretul său.
În acelaşi sens, democratul Richrad Blumenthal a declarat că ar trebui audiată „toată echipa de consilieri pentru securitate naţională, începând cu şeful ei, John Bolton“. În fine, avocatul lui Trump, celebrul Rudolph Giuliani, opina zilele trecute că preşedintele ar putea da curs cererii de a fi audiat în Comisie, dat fiind că vrea să spulbere el personal această idee greşită privind cedarea în faţa lui Putin şi, evident, amestecul rus în alegerile prezidenţiale americane. „Niciun preşedinte american nu a fost mai ferm decât mine în faţa Rusiei (…). Cred că preşedintele Putin o ştie mai bine decât mas-media: uitaţi-vă la cifre, priviţi ceea ce am făcut, uitaţi-vă la sancţiuni“, spunea el. În fine, tot public, la 15 iulie, cu o zi înaintea întâlnirii cu omologul său de la Kremlin, Trump clasa Rusia printre „inamicii“ SUA, alături de Uniunea Europeană şi China!
Revenind la recentul său turneu european, aş vrea să spun ceea ce trebuia scris de la început că, în cele cinci decenii de când urmăresc şi comentez evenimentele internaţionale, pe care le împlinesc în aceste zile, nu mi s-a mai întâmplat să consemnez atâtea invective la adresa unui şef de stat, cum s-au petrecut lucrurile cu Trump imediat după conferinţa de presă ce a urmat întâlnirii de la Helsinki cu omologul său rus Vladimir Putin. Confraţi care au trăit la maturitate anii de vârf ai Războiului Rece au opinat că nici ei nu au mai trăit aşa ceva, iar Stalin şi ciracii lui bolşevici autohtoni sau din ţările din lagărul socialist al anilor 50-60 şi-ar freca mâinile de bucurie văzând frenezia cu care al 45-lea preşedinte american a fost atacat de presa din ţara sa, de cea din statele occidentale membre ale NATO, alianţă a cărei povară principală o suportă Statele Unite, conduse de Trump!
Nemailungind vorba, amintesc că, de fapt, acea conferinţă de presă comună Trump-Putin a fost un pretext aşteptat şi de presa din Europa Occidentală şi mai ales din SUA spre a se dezlănţui la adresa şefului Casei Albe, dar fiecare având ca motiv real cu totul altceva. Se ştie bine că, în SUA, încă de când a venit la Casa Albă, Trump nu se are bine deloc cu marile ziare, gen „Washington Post“ sau „New York Times“, cu televiziuni precum CNN, pe care le acuză mereu că fabrică „fake news“– ştiri false. Să nu-i uităm nici pe politicieni din Partidul Democrat, în frunte cu învinsa lui în alegeri, Hillary Clinton, secondată de influenţi congresmeni, care-l atacă cu orice prilej, acuzându-l că a ajuns la Casa Albă numai datorită ingerinţei ruseşti în scrutinul prezidenţial.
Or întâlnirea lui cu Putin de la Helsinki a fost o mană cerească pentru ei, şi cred că, indiferent ce ar fi declarat el sau omologul lui rus pe această temă, tot s-ar fi dezlănţuit potopul de invective şi acuzaţii directe de… înaltă trădare! Dintre numeroasele articole în care cuvântul „trădare“ a fost insistent folosit, aş aminti aici titlul pus pe 17 iulie de tabloidul „New York Daily News“: „Trădător, şi încântat că este!“, comentariul fiind de o virulenţă rar întâlnită. Nu a stat de-o parte nici fostul director al CIA, John Brennan, care a scris pe Twitter că nu este vorba de „nimic altceva decât de trădare“, în vreme ce Thomas Friedman, de la „New York Times“, arăta că există „probe copleşitoare care arată că preşedintele nostru (…) este implicat într-o atitudine de trădare“.
Calificative precum „trădător“, „lacheu“, „antipatriotic“ sau „ruşinos“ au abundat. Cel mai semnificativ exemplu al durităţii campaniei este că, potrivit dicţionarului american de referinţă, „Merriam Webster“, cuvântul „trădător“ a fost cel mai căutat luni (16 iulie-n.n.) pe un site Internet“.
Aş mai remarca, în context, că aproape mai nimeni nu a comentat faptul că exact înaintea „summitului“ procurorul special Robert Mueller, care conduce investigaţiile în presupusa ingerinţă rusă a anunţat inculparea a 12 agenţi de informaţii de la Moscova în acest caz, ceea ce era, evident, o reală tentativă de a torpila bilaterala respectivă.
Acum, cine şi-ar fi închipuit că, după o întâlnire de peste două ore cu liderul de la Kremlin, la care, cum spuneam, a fost prezent doar câte un traducător de fiecare parte, Trump, şi chiar Putin, ar fi venit în faţa numeroşilor ziarişti (s-a vehiculat cifra de 2.000 ) acreditaţi la summit şi ar fi recunoscut o atare ingerinţă a Moscovei în alegerile prezidenţiale din SUA, înseamnă că trăieşte pe cu totul altă planetă! Trump s-ar fi decridibilizat total şi pentru totdeauna, ar fi pus iremediabil sub semnul întrebării alegerea sa şi proiectul unui nou mandat la Casa Albă. În fine, el, orgoliosul şef al unicei superputeri a lumii, ar fi recunoscut influenţa decisivă a Moscovei în viaţa politică americană, ceea ce, oricât ar fi el de şturlubatic şi antisistem, Trump nu ar face în vecii vecilor! Nu mai vorbesc despre poziţia lui Putin într-o atare ecuaţie şi într-o conferinţă de presă, precum cea cu omologul său american, exact într-un moment în care el vizează ieşirea ţării sale din izolarea internaţională ce a urmat evenimentelor din Crimeea.
În tot acest context anti-Trump de o duritate fără seamăn, personal m-aş fi aşteptat şi la analize ale agendei convorbirilor celor doi preşedinţi. În primul rând aş evoca aici ceea ce pare a fi „spiritul Helsinki în relaţiile dintre Moscova şi Washington“, dovedit de faptul că este pentru a 4-a oară când liderii de la Casa Albă şi Kremlin s-au văzut în liniştita capitală finlandeză. Au mai fost înainte: preşedinţii Gerald Ford şi Leonid Brejnev ( 30 iulie-2 august 1975), George H. W. Bush şi Mihail Gorbaciov ( 9 septembrie 1990) şi Bill Clinton cu Boris Elţin (martie 1997).
Oricât de sumară, orice analiză ar fi evidenţiat lucruri deosebite ţinând seama de contextul în care au avut loc respectivele summituri: de la Războiul Rece (primul dintre ele) la evenimentele ce au precedat întâiul război din Golf ( al doilea) şi, în fine, perioada de după prăbuşire URSS, cu o Rusie în vrie, condusă catastrofal de Elţin. Dar cine şi când să le facă, dacă nu era loc de diatribele antiTrump? De asemenea, cred că trebuiau comentate pe larg şi sucite pe toate părţile problemele pe care cei doi declarau că le-au avut pe agenda convorbirilor, foarte importante în cadrul creat de după întâlnirea lui Trump cu liderul nord-coreean Kim Jong Un de pe insula Sentosa.
În fine, cel mai important lucru ar fi fost momentul unei analize riguroase a noii viziuni asupra lumii de azi a lui Trump în contextul în care actualul lui turneu a dovedit clar că acordă prioritate relaţiilor bilaterale în detrimentul celor dintre SUA şi organizaţii internaţionale, gen NATO, în care el vede pe mai departe o grupare „obosită“, ai cărei membri, între care în prim plan sunt Germania şi Franţa, nu-şi achită nici măcar contribuţia de 2% din PIB, stabilită şi acceptată de toţi. La fel stau lucrurile cu UE, pe care, ne place sau nu, dar nu contează, pe 12 iulie a.c., Trump o considera organizaţie „inamică“ şi argumenta că ea are un „excedent comercial de 121 de miliarde de dolari“ în relaţia cu SUA.
Cum se ştie, adesea ideile stupide prind, fapt pentru care, amintindu-mi inepta iniţiativă a caricaturii politice numită Ludovic Orban de a o denunţa la DIICOT pe Viorica Dăncilă pentru trădarea interesului naţional prin vizita oficială ca prim-ministru român în Israel, iar văzând amploarea şi încrâncenarea campaniei anti-Trump, nu mi se pare deloc imposibil ca actualele audieri care-l vizează după summitul cu Putin să fie urmate de o plângere penală de acelaşi fel.
Un material extrem de interesant care incepe sa limpezeasca putin si babilonia politica din Romania. E clar ca in SUA exista un „centru” unde se concep, se implementeaza si se orcheastraza astfel de actiuni care pot fi calificate, in ultima instanta, drept antiputere si, prn asta, antistatale. E clar ca cel putin un grup de interese actioneaza in drectia preluarii controlului puterii, grup cu suficiente resurse pentru a acapara sau a-si ralia o parte semnificativa a mediei reprezentative americane si nu numai. Deosebit este faptul ca, daca pana acum, astfel de incercari, care au mai existat (spre exemplu, eu cred ca Watergate-ul a fost, in fapt, un astfel de demers), au fost rezolvate discret, in culise, in prezent au si sprijin politic, fiind mult mai dificil de anihilat. Semnificativa in acest sens este mentinerea in prim plan mediatic a ineptiei cu amestecul rusesc in alegerile americane. Chiar daca Rusia ar fi heckerit niste baze de date ale celor doua tabere politice americane este greu de crezut si de acceptat ca ar fi putut actiona in vreun fel pentru a determina alegerea lui Trump in detrimentul lui Hilary. In locul americanilor eu as fi mai discret cu stupizena asta, nu de alta, dar se duce dracului sloganul ca americanii ar fi cei mai mari specialsti in domeniul Internet, comunicare digitala si masuri de securitate IT (vezi NSA si activitatile acesteia).