Poate era mai bine să câștige Anca Alexandrescu Primăria Capitalei…

„Acesta este doar începutul.” Cuvintele Ancăi Alexandrescu, rostite în seara alegerilor pentru Primăria Capitalei, mă urmăresc de atunci încoace. Și dacă are dreptate? Dacă rezultatul obținut de ea marchează începutul consolidării mișcării suveraniste, cu efecte devastatoare asupra alegerilor parlamentare din 2028 și prezidențialelor din 2029?

Ideal ar fi fost ca Anca Alexandrescu să rămână sub candidatul PSD, Daniel Băluță. Ar fi fost semnalul clar că suveranismul are un plafon electoral, că nu poate penetra urbanul educat și că rămâne cantonat în zonele lui tradiționale. În acel scenariu, partidele proeuropene ar mai fi câștigat timp. Dar realitatea arată altceva: electoratul urban nu doar că nu respinge discursul radical, ci începe să îl valideze. Bucureștiul — capitala țării, nu un oraș de provincie — a oferit suveranismului o rampă serioasă de afirmare.

Aceasta este schimbarea majoră. Întrebarea este: cât timp vor mai putea fi ținuți radicalii la distanță prin alianțe între partidele moderate și proeuropene? Mai răspunde electoratul la formulele consacrate? Mi-e teamă că din ce în ce mai puțin. E un electorat frustrat, saturat, dispus să experimenteze cu alternative noi — iar suveraniștii exact acest lucru promit.

De aceea, mă întreb dacă nu cumva ar fi fost mai bine ca Anca Alexandrescu să fi câștigat Bucureștiul. Capitala ar fi intrat în derivă administrativă, aruncat în haos, doi ani și jumătate de improvizații și scandaluri continue. Dar electoratul ar fi văzut rapid că promisiunile suveraniștilor nu valorează cât o ceapă degerată, iar nivelul lor de incompetență ar fi devenit imposibil de mascat prin retorică stridentă.

Fără acest test real, însă, mitul suveranismului rămâne intact. Suveraniștii pot continua să promită orice, atâta timp cât nu sunt confruntați cu responsabilitatea guvernării. Bucureștiul s-a salvat temporar, dar pentru România pericolul nu a trecut.

Suveranismul dă semne de maturizare

Un alt semnal îngrijorător este prăbușirea PSD. Rezultatul Ancăi Alexandrescu arată că AUR îi erodează exact electoratul pe care partidul se bazează de trei decenii încoace: votanții pentru care statul trebuie să fie protector, pentru care identitatea națională contează, pentru care emoția primează în fața rațiunii. PSD nu mai vorbește pe limba lor, iar AUR ocupă acest spațiu abandonat cu viteză, agresivitate și instinct politic.

Odată ce ruptura afectivă dintre PSD și electoratul său s-a produs, întoarcerea devine improbabilă. PSD riscă să se transforme într-un partid de nișă, relevant doar la nivel local, fără forță națională, fără energie, fără bazin electoral solid.

Și mai îngrijorător este că Anca Alexandrescu a obținut al doilea loc în București fără sprijinul lui Călin Georgescu — „guru-ul suveranismului” care se estompează treptat din spațiul public. Ea a reușit să mobilizeze singură un vot semnificativ, semn că suveranismul se profesionalizează.

Dacă în „era Călin Georgescu” suveranismul era o mișcare mistică, emoțională, plină de obsesii simbolice și delir pseudodoctrinar, astăzi se transformă într-o mașină electorală rece, disciplinată, autonomă. Iar acest lucru îl face cu atât mai periculos. Pentru că un mesaj radical, gestionat profesional, poate deveni atractiv pentru segmente tot mai largi ale populației — mai ales pentru cei care simt că nu mai au nimic de pierdut.

Ceea ce vedem acum ar putea fi începutul unei perioade în care radicalismul intră în mainstream. „Acesta este doar începutul.” Poate chiar este. Iar dacă partidele proeuropene nu reacționează rapid, următoarele bastioane care vor cădea în fața unui suveranism ajuns la maturitate vor fi Parlamentul și apoi Cotroceniul.

În acest context, devine tot mai clară nevoia apariției unui partid conservator pro-occidental, capabil să recupereze voturile pierdute în favoarea suveraniștilor. Un partid care să combine atașamentul față de valorile tradiționale cu respectul pentru instituțiile occidentale, care să ofere stabilitate culturală, fără a aluneca în radicalism anti-occidental. Un asemenea proiect politic ar putea prelua exact segmentul de electorat pe care suveraniștii îl seduc astăzi prin discurs identitar, dar gol de conținut. Fără o astfel de alternativă, scena politică românească va continua să se polarizeze între proeuropeni, democrați, dar erodați, și radicali din ce în ce mai puternici — o combinație cu potențial destructiv pentru anii care vin.