Istoriografia din ţară a adus recent în prim-plan o tragedie rămasă confuză, dar invocată adesea pe plan internaţional: pogromul de la Iaşi, din 1941. Am în vedere volumul bilingv, coordonat de Carol Iancu şi Alexandru Florin-Platon, Pogromul de la Iaşi şi Holocaustul în România. Le Pogrom de Iaşi et la Shoah en Roumanie (Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza,Iaşi, 2015, 364 p). Aici se face, în premieră, efortul de a circumscrie ceea ce s-a petrecut în metropola Moldovei în zilele de 28-30 iunie 1941, după declanşarea de către Germania nazistă a războiului din Răsărit şi alăturarea regimului lui Ion Antonescu la acţiunea împotriva Uniunii Sovietice. În timp, au fost, desigur, referinţe la acţiunea regimului şi a forţelor legionare, asistată de trupe germane, cu concursul unor locuitori ai urbei, în urma căreia au fost omorâţi mii de evrei, într-un oraş cu majoritate tradiţională evreiască. Efectivul victimelor a rămas în discuţie, de la 2.000, cum declara la un moment dat Nicolae Ceauşescu, la peste 14.000, cum consemnează unii membri ai comunităţii evreieşti din Iaşi. Desigur, şi viaţa unui singur om ar trebui să conteze, încât, dincolo de controversa cifrelor, pe care şi acest volum o lasă deschisă, problema este reconstituirea unei crime abominabile şi a răspunderilor.
Volumul caută, de asemenea, să lămurească în ce a constat Shoah-ul în România, pe baza unor relatări ale celor care au trăit evenimentele (precum Baruch Tercatin, p.353 şi urm.) şi a consemnărilor din documente şi scrieri. S-a prăbuşit, desigur, prin forţa probelor, teza neimplicării autorităţilor statului român de atunci în omorârea evreilor. Este tot atât de probat că deportările evreilor din Transilvania de Nord în ultimele luni ale războiului nu cad în răspunderea autorităţilor române, decidenţii fiind alţii. Mai este atestat că – datorită iniţiativei reprezentanţilor evreimii şi unor politicieni români, mai cu seamă în contextul în care era previzibilă pierderea războiului de către Hitler – autorităţile din Bucureşti nu au dat curs deportării evreilor din ţară spre lagărele de exterminare. S-a acceptat, din nefericire, deportarea celor aflaţi în străinătate, care a dus la moartea în lagăr, între alţii, a ilustrului poet Beniamin Fundoianu. După cum mai este atestat că, în multe comunităţi, români simpli au făcut gesturi pline de omenie pentru a salva evrei ameninţaţi cu moartea.
Volumul Pogromul de la Iaşi aruncă lumină asupra unicităţii acţiunii criminale din 1941. Carol Iancu vede în aceasta prelungirea antisemitismului ridicat la rangul politicii de stat, mai ales cu guvernarea Goga-Cuza, şi scrie: “slabele rezultate obţinute în apărarea drepturilor evreilor români după 1933 se explică prin expansiunea irezistibilă a mişcărilor de extrema dreaptă, în contextul ascensiunii fascismului în societatea românească, apropierii statului român de Germania hitleristă şi, în acelaşi timp, a diminuării influenţei Franţei şi a democraţiilor occidentale în ţara Carpaţilor” (p.42). Silviu Sanie arată că “participarea unor instituţii ale statului şi a unor trupe străine la o acţiune de lichidare fizică a unor cetăţeni, fără a putea fi invocate răscoale sau alte forme de împotrivire la decizii guvernamentale, constituia un fapt inedit în istoria ţării” (p.259). Responsabilul arhivelor ieşene, Cătălin Botoşineanu, afirmă că “pogromul de la Iaşi a constituit primul mare genocid la adresa evreilor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial” (p.265). Ticu Goldstein vorbeşte de pogromul de la Iaşi ca şi continuare a celor de la Dorohoi (1 iulie 1940) şi Bucureşti (21 ianuarie 1941), pe scară mărită, însă (p.275).
Volumul denotă efortul de a explica ceea ce s-a petrecut. Martor al evenimentelor, Leon Eşanu vede patru factori în explicaţie: antisemitismul ieşean, care a culminat sub regimul legionar şi, apoi, sub Ion Antonescu; suspiciunile intense faţă de o populaţie evreiască numeroasă, situată în apropierea frontului, care au dus la o susţinută campanie antisemită şi la evacuarea de evrei în lagărul de la Târgu Jiu; intrarea României în război de partea Germaniei naziste; zvonul lansat de autorităţi că evreii ar fi îndrumat bombardarea Iaşiului de către aviaţia sovietică (pp. 25o-251). Carol Iancu semnalează, comentând o scrisoare a ambasadorului francez din 1948, implicarea armatei, poliţiei şi serviciilor secrete ale timpului (pp. 348 şi urm.). Silviu Sanie argumentează, la rândul său, că stabilirea răspunderilor individuale pentru masacru este indispensabilă. Învăţatul ieşean remarcă însă puţinătatea ziarelor în acea vreme, dificultatea obţinerii certificatelor de deces, teama de noi masacre a supravieţuitorilor, confiscarea arhivei comunităţii evreieşti, care, la un loc, au afectat înregistrarea evenimentelor şi îngreunează, în timp, analize precise. Responsabilul arhivelor ieşene spune că “în lucrările dedicate subiectului, documentele de arhivă deţinute de Arhivele din Iaşi lipsesc sau sunt citate fragmentar”, cu menţiunea că “sursele existente nu aduc lucruri noi despre zilele de 28-29 iunie 1941, însă oferă detalii importante pentru lunile premergătoare şi pentru atmosfera din Iaşi, din iulie, cel puţin, atunci când se observă bâlbâieli şi ordine contradictorii din partea oficialităţilor” (p.265-266). Alexandru-Florin Platon atrage atenţia că „masacrul de la Iaşi a dezlănţuit instinctele ucigaşe ale întregii populaţii, încurajată de atitudinea autorităţilor, care au dat – cu bună ştiinţă – impresia că evreii erau scoşi în afara legii şi că orice faptă comisă împotriva lor (jaf şi omor) îi exonera pe autori de vinovăţie” (p.203). Au fost români care au salvat evrei în faţa urgiei dezlănţuite – cum remarcă în volum Gheorghe Samoilă (pp.313 şi urm) şi Carol Iancu (pp.319- şi urm.). Din păcate, continuă decanul Facultăţii de Istorie de la Iaşi, aceste gesturi de umanitate „nu atenuează dimensiunea colectivă a pogromului” (p.203). Eliza Cocea aminteşte „ordinele vagi, cu caracter antisemit”, date de autorităţile antonesciene după bombardamentul executat de sovietici, încât „întreaga comunitate evreiască a fost vizată de măsuri represive, mulţi evrei fiind bătuţi sau omorâţi”(p.348).
Prin proiectul, conţinutul şi chiar titlul său, volumul Pogromul de la Iaşi intră pe un teritoriu tematic – cel al crimelor din Al Doilea Război Mondial – deja bătătorit. Mai ales cercetările germane şi evreieşti au stabilit termenii şi cadrul de explicaţie şi de interpretare de astăzi. Îndeosebi protagoniştii celebrei „controverse (Historikerstreit)” a istoricilor germani, de la începutul anilor ’80, cu privire la unicitatea crimelor nazismului – de la Ernst Nolte şi Andreas Hillgruber, trecând prin Joachim Fest şi Rudolf Augstein, la fraţii Mommsen, Hans şi Wolfgang, dintre istorici – şi cercetările ce au culminat, în Israel, cu volumele lui Robert Wistrich, iar în diaspora cu cercetări precum cele ale lui Carol Iancu, au adus ansamblul factual şi conceptual relativ la Shoah-ul evreimii europene la un nivel nou de elaborare.
Amintesc aceste repere căci astăzi, la noi, bântuie o „gândire aproximativă” – acel fel de a gândi prea puţin aşezat pe fapte (a căror stabilire plictiseşte, bineînţeles!), ce se mişcă lejer printre noţiuni vag stăpânite (exactitatea fiind depreciată ca pedanterie!) şi ignoră dezinvolt cadrele explicative deja acumulate (preferând un verbiaj sub care, la drept vorbind, nu se află mare lucru!). „Gândirea aproximativă” face ravagii în istoriografie, încât, aşa cum se constată uşor, la monografieri solide, pe bază de investigaţii complete de arhivă, se ajunge anevoios.
Desigur că reconstituirea faptelor este de importanţă fundamentală, mai cu seamă într-un subiect continuu amânat de istorici autohtoni, cum este cel al Shoah-ului la Carpaţi şi, în particular, al pogromului de la Iaşi. Sunt de subliniat totdeauna meritele celor care strâng date sigure din arhive. Dar reconstituirea trebuie prelungită cu elaborarea propriu-zis istorică a materialelor – o elaborare dusă până la capăt. În acest punct, fac trei observaţii.
Prima se referă la termenul Shoah („catastrofă”, „cutremurare a fiinţei”, cum ne spun ebraiştii), care a înlocuit, în multe ţări, cum ştim, grecescul Holocaust, pentru a desemna tragedia evreilor sub nazism. Acest termen conduce, fireşte, cercetarea din volum. Shoah este, desigur, mai mult decât o metaforă sau un termen vag şi trebuie bine precizat atunci când este vorba de a-l aplica în analiza istorică. Precizarea se poate face, pe de o parte, prin semantică, pe de altă parte, prin lămurirea aplicării termenului. După părerea mea, istoricul german Eberhardt Jackel a lămurit aspectul crucial al Shoah-ului atunci când a arătat că „omorârea evreilor de către naţional-socialism a fost unică deoarece niciodată înainte vreun stat nu a hotărât şi anunţat, cu autoritatea conducătorului său răspunzător, omorârea pe cât posibil fără rest a unei anumite comunităţi umane, incluzând bătrânii, femeile, copiii şi sugacii, şi nu a pus în aplicare această hotărâre cu toate mijloacele puterii de stat” («Historikerstreit...», Piper, München, Zürich, 1989, p.118). Studiile consacrate Shoah-ului se ridică de multă vreme peste simple descrieri şi devin riguroase operând cu asemenea elucidări ale termenilor.
A doua observaţie se referă la optica abordării istorice. Unul din cei mai profunzi intelectuali israelieni de astăzi – Yirmiyahu Yovel (Dark Riddle, Penn State University Press, 1998) – a argumentat că antisemitismul, care a atins în istoria europeană forme tragice, nu este o problemă a evreilor, nu este nici o problemă pentru Europa, ci o problemă pe care Europa o are cu ea însăşi. Confirmarea, directă şi indirectă, a ideii vine din orice direcţie. La ora de faţă, de pildă, din efortul Germaniei de a-i convinge pe evrei să se întoarcă şi din efortul Franţei de a-i convinge să nu plece. Este necesară, în orice caz, schimbarea până la capăt a opticii, căci evreii nu sunt „oaspeţii” cuiva în Europa, cum s-a mai gândit în secolul al XVIII-lea, ci parte a culturii europene. Aceasta a atins adeseori piscuri fructificând simbioze cu străvechea cultură a evreilor. În fapt, dacă este să ne gândim doar la repere ale actualităţii, cum ar arăta cultura europeană de azi fără, de pildă, Mendel şi Einstein, Husserl şi Wittgenstein, Max Weber şi Freud, Proust şi Kafka, Berlioz şi Schönberg, Chagall şi Chaplin, Boulez şi Bob Dylan, Henry Kissinger şi Helmut Schmidt?
A treia observaţie este că pogromul de la Iaşi ridică o problemă aparte, printre multe altele, desigur. Examinarea cauzelor „masacrului” din 1941 duce la concluzia că a fost vorba de un complex din care nu au lipsit: ordine ambigue sau confuze ale autorităţilor; intervenţia unei forţe organizate, precum legionarii; accesul acestora la mijloace ale administraţiei publice; un context internaţional încurajator pentru lovirea unei comunităţi; o populaţie urbană săracă, dezorientată şi gata la soluţii violente faţă de cineva arătat cu degetul de propaganda oficială; brambureala administrativă.
Ne place sau nu, cel puţin din considerente de luciditate trebuie luată în seamă şi brambureala. Aceasta a făcut ca, aşa cum se evocă în volum (p.327-328), până şi un ofiţer al armatei germane să trebuiască să intervină pentru a opri omorârea evreilor în curtea Chesturii din Iaşi. S-a putut observa, atunci şi mai târziu, că brambureala din administraţie poate crea monştri.
Putem discuta în ce măsură astfel de factori sunt repetabili. Se poate spune că brambureala se repetă mai mult decât oricare alt factor şi poate afecta orice cetăţean. În definitiv, dincoace de violenţa extremă ce a condus la tragedia din 28-30 iunie 1941, fapte grave ulterioare nu se pot explica fără a lua în considerare brambureala din administraţie. Cum se poate explica, bunăoară, tratarea cu o bestialitate singulară – întrecând până şi regulamentele concepute pentru exterminare ale penitenciarelor – a deţinuţilor din închisorile politice ale României anilor cincizeci? Cum se poate explica perseverenta rămânere în urmă – economic, instituţional şi educaţional – a unei ţări cu un potenţial aparte, până în zilele noastre?
Iar relativ la ceea ce se petrece sub ochii noştri, cum se pot explica desfigurarea instituţiilor, abuzurile oficializate şi confuziile ce stăpânesc numeroase minţi, fără a lua în seamă brambureala? Cum se poate explica confiscarea dezbaterii publice nu de subiectele vitale ale ţării – gravul declin al forţei de muncă, enormele suprafeţe nelucrate, emigraţia cea mai mare din istorie, sărăcia multidimensională, ci de aproape darwiniana confruntare a unor persoane? Cum se poate explica atacarea continuă a celor pricepuţi de către delatori şi trepăduşi, care nu au altă satisfacţie decât să-i vadă pe toţi la nivelul lor? Cum se poate explica neputinţa de a elabora proiecte şi refugiul continuu în clişee? Cum se poate explica ignorarea legitimării în politică, a demnităţii umane în drept şi a valorii persoanei în viaţa curentă? Cum se explică selecţia coruptă pentru posturi şi vasta confuzie a valorilor? Se constată uşor că brambureala administrativă nu afectează doar organizări pe dinafară ale vieţii, ci loveşte destine umane şi are efecte mai insidioase decât se crede.
Dacă se dă importanţă acestor observaţii, ce pot fi prelungite, fireşte, atunci scrierea istoriei nu mai este deloc indiferentă. Considerând-o, se poate spune că astăzi nu ne confruntăm la noi cu vreo diversificare a felurilor de a scrie istoria, nici măcar cu cea propusă de Hegel. Fără a detalia aici ideea, aş spune doar că ceea ce se lasă decupabil din mulţimea scrierilor şi domină acum istoriografia (cu puţine excepţii!) – anume „istoria propagandistică”, „istoria comercială” şi „istoria foiletonistică” – nu favorizează nicidecum participarea la scrierea contemporană a istoriei.
La drept vorbind, peisajul istoriografic va trebui transformat spre a ajunge la acea „istorie lămuritoare” ce se aşteaptă din partea istoricului demn de profesia sa. Din acest punct de vedere, volumul Pogromul de la Iaşi şi Holocaustul în România este un pas major în reconstituirea cu obiectivitate a unei tragedii eludate mereu. Este şi un pas important spre o monografie riguros elaborată – ca reconstituire până la capăt a faptelor, elucidare conceptuală şi viziune istorică actualizată – în spaţiul „istoriei lămuritoare”.
