Retorica ameninţării şi a salvării a dominant discursul politic dintotdeauna, dar azi este folosită parcă mai abitir ca oricând, de când cu explozia mijloacelor de comunicare în masă. Dacă după cel de-al Doilea Război Mondial, politicienii îşi convingeau electoratul cu mesaje pozitive, cu viziunea unei vieţi îmbelşugate, lipsite de griji, în care fiecare cetăţean să îşi poată urma „visul”, în timp, ele s-au dovedit mai nerealiste ca oricând. Visul se transformă, încet, dar sigur, într-un coşmar colectiv, în care tot politicienii s-au erijat în rolul de „protectori” ai maselor.
Criza financiară, pandemiile, ameninţarea terorismului sunt temele cu cea mai mare priză la public. Drept consecinţă, ele sunt uzate şi abuzate de către politicienii din lumea întreagă, indiferent de doctrină, coloratură politică sau regim. Americanii au perfecţionat această retorică până la paroxism. Acum, ei încep să culeagă ceea ce au semănat. Crimele din Arizona sunt rezultatul stării de spirit pe care politicienii înşişi au cultivat-o cu multă înverşunare. Sarah Palin, ex-candidatul republican la postul de vicepreşedinte al SUA, se remarcă prin limbajul extrem de violent pe care îl foloseşte în mass-media la adresa celor care nu îi convin. Ea a îndemnat, recent, la „vânarea ca pe un taliban” a lui Julian Assange, fondatorul Wikileaks, pentru expunerea secretelor americane de stat. Drept consecinţă, zilele trecute, compania Twitter a fost somată printr-o citaţie să ofere datele personale ale tuturor celor 637.000 de followeri ai contului de Twitter al lui Wikileaks, printre care mă număr şi eu şi, probabil, mulţi dintre dumneavoastră.
Palin nu reuşeşte deloc să facă o legătură directă între libertatea de exprimare a unui cetăţean şi sacrosanta constituţie americană, care este Sfântul Graal al tuturor aspiranţilor la funcţia supremă. Pentru că, dacă e să-i luăm în consideraţie pe părinţii fondatori, Assange ar avea tot dreptul să împartă cu restul lumii ceea ce a descoperit, prin treaba lui ce mijloace, despre relaţiile dubioase dintre guvernele lumii. La fel cum, la urma urmei, chiar şi extremiştii ca Palin – şi nu sunt puţini – au dreptul la libertatea lor de exprimare. Dar desigur, trebuie să îşi asume consecinţele.
O asemenea retorică pare mai degrabă plăsmuită în laboratoarele de propagandă ale serviciilor secrete decât izvorâtă din dorinţa sinceră de a face un bine semenilor. Ele compun o partitură a urii, pe care activiştii regimelor o trâmbiţează pe diverse voci. O tactică gestapovistă, care are ca scop menţinerea politicienilor în funcţii, indiferent de performanţele lor reale, şi, de bună seamă, justificarea existenţei a înseşi serviciilor secrete şi a bugelor lor monstruoase. Pentru că, dacă nu ar exista terorism, războaie şi tot felul de ameninţări, n-am mai avea nevoie de asemenea structuri, nu?
Din păcate, acest discurs se practică cu succes şi pe partea asta Atlanticului, mult, mult mai aproape de noi. Multe ţări europene, printre care şi a noastră, sunt angrenate în cheltuieli exorbitante cu apărarea de ameninţări închipuite, ne fac părtaşi la acte de agresiune şi genocid, cum sunt cele din Irak şi Afganistan, în timp ce propriii cetăţeni mor prin spitale din lipsa echipamentelor medicale de bază. În acest sens, documentarul BBC „Puterea coşmarelor. Naşterea politicii fricii”, semnat de regizorul britanic Adam Curtis, este o analiză lucidă şi cât se poate de elocventă a ideologiei terorii, care domină acest început de mileniu. Vă urez vizionare plăcută!
