În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
Oficiul de obiecte pierdute
Gough avea numai necazuri din cauza lui Finch. Acesta fura tot felul de lucruri şi le preda la ghişeul de obiecte pierdute, cu scopul vădit de a-i face responsabilului, deci lui Gough, greutăţi. Îi rîvnea funcţia şi a declarat, dealtfel, unor cunoştinţe comune că pînă în toamnă postul de responsabil al Oficiului de obiecte pierdute va fi al său.
Îi aducea lui Gough pălării, serviete, fulare, mănuşi, dar şi zeci şi zeci de creioane, lame de ras sau tirbuşoane. Ba, i-a mai venit şi cu cîini, pisici, papagali*. O dată a sosit cu un acvariu uriaş, altă dată cu pălăria şi proteza dentară a notarului.
Dar ultima şi cea mai dură lovitură a fost aceea cînd i-a adus o instalaţie complicată cu tot felul de butoane şi pîrghii, pe care abia de a reuşit să o transporte cu un camion cu remorcă.
Gough îşi ieşi din fire:
– Asta de unde o mai ai?
– Am găsit-o.
– Cum ai găsit-o, domnule? Ce? S-o fi plimbat cu ea cineva pe stradă şi i-a căzut din buzunar?
– Nu ştiu. N-am văzut. Eu nu mi-am făcut decît datoria: am găsit-o şi am adus-o aici.
– Şi unde vrei să bag hardughia asta?
– Nu ştiu. Vă priveşte! Şi eu care credeam că o să-mi mulţumiţi pentru serviciile aduse spre a vă putea oferi acest… acest obiect! Omul nu-şi face decît datoria şi vine cîte unul care nu numai că nu apreciază gestul, dar îţi mai provoacă şi greutăţi. Este problema dumneavoastră să vă administraţi economicos spaţiul. Dacă nu puteţi, spuneţi! Eventual se va găsi altul mai capabil!
Gough trebui să cedeze şi, cu ajutorul unei macarale şi a muncii mai multor hamali, după o zi de efort susţinut, monstrul se afla la adăpost de intemperii.
– Ştiţi, îi spuse Finch, trecînd pe acolo spre seară, am uitat să vă dau broşura cu regulile de folosire a agregatului.
– Şi ce mă privesc pe mine aceste reguli?
– Păi, vă privesc, pentru că dumneavoastră aveţi datoria să înapoiaţi obiectele pierdute în starea în care le-aţi primit, însă agregatul acesta dacă nu este pus în funcţionare se uzează singur.
– Şi ce face, mă rog, acest agregat?
– Macină stînci. În fiecare zi ronţăie 80 m3 de stîncă. Dacă nu primeşte această cantitate de rocă, se mănîncă pe el însuşi. Mi-e chiar teamă că, dacă pînă mîine la prînz nu-şi primeşte “hrana” de care are atîta nevoie, cînd îl va găsi păgubaşul, va fi prea tîrziu.
“Pentru cine?” vru să întrebe Gough, însă se mulţumi să se intereseze cum ar putea face zilnic rost de 80 m3 de rocă.
– Nu ştiu… Vă priveşte! Vi se plăteşte un salariu, după cîte sînt informat…
Gough nu reuşi să doarmă toată noaptea. Spre dimineaţă se linişti cu concluzia că totul nu este decît o minciună a lui Finch, menită să-l înfricoşeze, să cedeze şi să-şi dea demisia. Cine a mai auzit de o maşină care să nu poată fi oprită, scoasă din funcţiune?
A doua zi, dis-de-dimineaţă, observă, însă, cu groază că maşina macină, într-adevăr, în gol, dar că stă lîngă un raft cu serviete pierdute şi că şi-a apropiat fălcile de acesta. Nu trebui să mai aştepte mult pînă să vadă ce se va mai întîmpla: maşina înşfăcă raftul şi-l măcină împreună cu toate lucrurile de pe el. Apoi se îndreptă spre stelajul următor.
Era clar că Gough trebuia să se hotărască rapid. Reuşi să manevreze instalaţia spre şosea iar maşina începu să pască asfaltul, etalînd o deosebită poftă. După ce îl termină, se apucă de zidul casei de peste drum.
Peste o săptămînă, în jurul Oficiului de obiecte pierdute se afla un teren viran. La început, Gough sperase că un agregat atît de puternic şi de costisitor trebuie să aibă un stăpîn care să-l caute şi că acest stăpîn îl va salva cît mai rapid, în interesul ambelor părţi. Însă, pe măsură ce trecea vremea, i se părea tot mai puţin probabil să existe un om normal dispus să ia înapoi, liber şi nesilit de nimeni, o asemenea pacoste.
Gough nu mai putea dormi, nu mai putea mînca, se chinuia îngrozitor. Încercă să aducă de la munte roca necesară măgăoaiei, dar aceasta ar fi costat mult peste puterile sale. Trebuie să cedeze. Îşi înaintă demisia şi predă tot ce mai rămase, adică terenul viran şi agregatul, lui Finch.
Dar era prea târziu: nici Finch nu mai reuşi să stăpînească monstrul.
În faţa acestei situaţii, Oficiul de obiecte pierdute trebui să fie închis. În mod normal, Finch şi-a pierdut slujba. Ca o răsplată binemeritată a ticăloşiei sale.
Gough, în schimb, s-a retras la munte, acolo unde oricînd ar fi avut suficientă rocă pentru orice monstru hrăpăreţ. Ar fi trăit în continuare în linişte şi pînă la adînci bătrîneţe.
Dar agregatul, abandonat în plin cîmp, a ruginit, după ce s-a autodevorat pe jumătate. Oficiul de obiecte pierdute a putut fi din nou deschis şi s-a apelat la experienţa şi priceperea lui Gough.
Iar Finch se căzni se repare pe maidan ceea ce a mai rămas din lacoma maşină. Între timp, se mulţumea să-i aducă, din nou, lui Gough, creioane şi păsări cîntătoare.
* De obicei, cînd îi aducea păsări vii, Finch avea grijă să strice coliviile, astfel încît abia ajungea păsărica în raft, că îşi şi lua zborul. Apoi Finch îl denunţa pe Gough că n-a avut grijă de bunurile cetăţenilor.
“Ca o vacă nebună, zeiţa cea oarbă a norocului se opreşte unde nimereşte.” – (Mahabharata, 5, 1510.)
