În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
Chibrite fără garanţie
Mutându-se în alt cartier, Gough nu mai cumpără tutun şi chibrite din debitul domnului Finch. Acesta, însă, puţin receptiv la asemenea argumente, nu-i putea ierta lui Gough trădarea, după ce l-a avut muşteriu timp de peste treizeci de ani, de cînd Gough-liceanul venea să cumpere pe furiş ţigări. O statornicie de atîta vreme merita, după părerea domnului Finch, o altă soartă.
Într-o zi, aflîndu-se, întîmplător, prin apropiere, fără să-şi dea seama că deschide o veche rană, Gough intră în tutungeria domnului Finch şi-i ceru o cutie de chibrite. Tutungiul, acum chel şi îmbătrînit, călcîndu-şi pe suflet, întrebă amabil:
– Ce fel de chibrite doriţi?
– Chibrite, răspunse Gough, dînd din umeri.
Domnul Finch îl privi cu milă, apoi îi întinse o cutie de chibrituri ieftine.
– Nu-mi iau nici o răspundere pentru această marfă, mai adăugă.
Băgând distrat cuta în buzunar, Gough se interesă:
– De ce? Nu ard?
– Ba, de ars ard, îl asigură domnul Finch şi, pentru o clipă, pentru o singură clipă, în ochi i se putu citi o mulţumire diabolică.
Gough salută grăbit şi ieşi în stradă. Avu o zi grea şi lucră pînă seara. În pat, înainte de a adormi, îşi aminti de întîmplarea din tutungeria lui Finch şi, pentru cîteva momente, vechi amintiri îl năpădiră. Ei, tinereţea… Căută cutia şi o examină. Era aproape goală. Pe etichetă avea desenat un om aprinzîndu-şi o ţigară. Puse cutia pe noptieră şi încercă să adoarmă. Privind-o în semiobscuritatea din cameră, după ce stinse lumina, observă că omuleţul de pe etichetă întindea din cînd în cînd flacăra spre el.
Gough se frecă la ochi şi reaprinse veioza. Individul din desen se linişti pe loc, ocupându-se cuminte şi interminabil cu ţigara sa. Gough cercetă încă o dată cutia, o puse cu modelul spre perete, stinse lumina şi aţipi.
Visă o pădure şi un foc de tabără. Stătea prea aproape de flăcări şi fumul îl deranja. Nu era singur: domnul Finch era lîngă el şi îi repeta mereu: “Eu nu-mi iau nici o răspundere! Eu nu-mi iau nici o răspundere!”.
Se trezi. În încăpere era fum. Cutia căzuse pe covor, iar omuleţul se distra dînd foc ghetelor lui Gough, după ce reuşise să incendieze o carpetă, care ardea acum cu flăcări mari. La aprinderea luminii, micul piroman se potoli, întorcându-se la interminabila lui ţigară. Noaptea aceea, Gough nu mai îndrăzni să doarmă.
A doua zi încercă să arunce chibritele pe geam, să le piardă pe stradă, să le dea înapoi la tutungerie, să le azvîrle în rîu, în W.C. Gough încercă totul. Dar, de fiecare dată, ele se întorceau înapoi la locul lor de pe noptieră, de unde, dacă nu erau supravegheate, făceau ravagii.
Gough fu obligat să-şi ia concediu. Stătea toată ziua în pat, uitîndu-se la cutie; mai mult din plictiseală, într-o zi învăţă omuleţul să joace şah. Acesta deprinse repede jocul şi în trei luni deveni un şahist de forţă. Participă la trei turnee internaţionale, pe care le cîştigă. Însă din turneul interzonal a fost eliminat pentru că, profitînd de o pană de curent, aprinse toate tablele de joc, şi, o dată cu ele, şi clădirea. Scandalul se rezolvă prin împrejurarea că omuleţul se îmbolnăvi de apendicită şi muri în noptiera sa.
De atunci, Gough deveni foarte circumspect cu chibritele pe care şi le cumpăra. Dar acestea erau de calitate mai bună, probabil, fiind neînsufleţite.
“Fiecare ar fi ajuns să exceleze în ceva, dacă şi-ar fi cunoscut aptitudinea sa de căpetenie.” – (Gracian, Or., 34)
