Poolouri, adică Paranoia Schwartz (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

 

Pentru liniştea regimentului

Sosirea lui Gough în oraş fusese cu adevărat binevenită. După ce divorţă a doua oară şi crezu că s-a convins definitiv în problema femeilor, reuşi să se îndrăgostească, pentru un timp, de soţia colonelului. Asta s-a întîmplat cam aşa: tînăra doamnă colonel venea din cînd în cînd la cazarmă şi, în clipa aceea toată lumea lua poziţie de drepţi, toţi o priveau ca pe un fel de supremă decoraţie a autoritarului ei bărbat, nimeni nu îndrăznea să-i remarca talia subţire sau – Doamne fereşte! – picioarele zvelte. Ea era conştientă de acest lucru şi se plîngea soţului ei, reproşîndu-i că şi-a luat o nevastă tînără şi aspectuoasă, cînd toţi subalternii lui ar fi privit-o la fel şi dacă ar fi fost ştirbă şi cheală. Şi, cum tot cercul lor de cunoştinţe se reducea în mod practic la ofiţerii şi soţiile ofiţerilor din garnizoană, adică la inferiorii colonelului, doamna simţea tot mai mult că se transformă într-unul dintre multele însemne ale soţului ei.

Colonelul avea o nevastă cu douăzeci de ani mai tînără ca el, dar care ştia perfect ce vrea. Iar lucrul pe care-l voia nici nu era chiar atît de neobişnuit: era prezentabilă şi dorea să fie privită ca o femeie, aşa cum fusese obişnuită să întoarcă bărbaţii capul după ea pe stradă, pe vremea cît fusese domnişoară şi înainte de a se muta într-un oraş unde toată lumea ştia că aparţine fiorosului comandant al garnizoanei şi că e mai bine să o priveşti ca pe un obiect tabú. Aşa că, la început, a fost doar surprinsă, apoi jignită, mai tîrziu pe cale de a se resemna, de a nu mai fi cochetă; deveni melancolică. O trezi din starea aceasta singura vizită pe care i-o făcuse, în tot timpul de cînd se căsătorise, “cineva de afară”, o prietenă din copilărie. De atunci, se “scutură”, se îmbrăcă din nou cu grijă şi începu să-i facă scene temutului colonel, ameninţîndu-l că-l părăseşte dacă va mai fi tratată ca un obiect de inventar al armatei.

Colonelul era un om practic. Convocă la el un tînăr ofiţer şi-i dădu ordin s-o distreze pe doamna, s-o plimbe şi s-o ducă la curse. Dar, deşi n-ar mai fi fost nevoie, i-a mai atras atenţia junelui locotenent să nu întreacă măsura, aducîndu-i aminte ce l-ar putea aştepta în caz contrar.

Bietul tînăr se prezentă, a doua zi, atît de fiert la doamna colonel, se purtă atît de băţos, tăcea cu încăpăţînare şi dacă vorbea, o făcea cu tonul cu care se adresa plutonului său*, încît, spre marea sa mulţumire, după doar cîteva ore fu calificat drept imbecil de către doamnă şi consemnat în cazarmă pe două săptămîni de către colonel. Dar eliberat de această misiune atît de periculoasă.

Ceea ce n-a rezolvat, însă, şi problema colonelului. Doamna i se plictisea şi el n-avea nici timpul şi nici elanul necesar pentru a o distra. Pînă apăru Gough, un om atît de neînsemnat, încît nimeni nu se obosi să-l pună la curent cu necazurile soţiei comandantului. Întîlnind-o pe stradă şi neştiind cine e, Gough îndrăzni să-i facă avansuri şi tînăra femeie îi răspunse mai direct decît ar fi putut el spera. Gough se îndrăgosti pe loc. Apoi aventura ar fi decurs aşa cum decurg toate aventurile între un ofiţer şi o femeie cunoscută întîmplător pe stradă, dacă la a doua întîlnire pe care şi-au dat-o într-o cofetărie n-ar fi fost văzuţi de un ofiţer. Vestea se răspîndi fulgerător în toată cazarma. Gough fu scutit de toate corvezile serviciului său, fu lăudat pentru iscusinţă şi propus pentru avansare. Sărmanul om nu putea pricepe de ce-l copleşeşte soarta cu atîta generozitate, însă nici nu-şi făcea mari probleme din asta. Pînă ce un căpitan, din exces de zel, îl lăudă pe faţă pentru modul corect şi demn în care se poartă cu doamna colonel.

– Care doamnă colonel?

– Doamna cu care te plimbi mereu…

– Dînsa e…?! Gough luă poziţie de drepţi, se făcu alb, renunţă să se mai facă şi violet.

La întîlnirea la care tocmai se pregătea să meargă lipsi, motivând ulterior – culmea! – că l-au reţinut obligaţii de serviciu. Doamna, cu toate eforturile-i supraomeneşti, simţi că-l pierde.

Actul următor s-a consumat cu uşile închise în apartamentul colonelului. Urmare a fost că domnul Gough a fost convocat a doua zi la comandant, atrăgîndu-i-se atenţia că dacă nu continuă s-o distreze pe doamna, l-ar putea aştepta soarta tînărului locotenent. La care Gough mulţumi cu dragă inimă, în cea mai corectă poziţie de drepţi. Doamna, şi ea de faţă, nu părea la fel de încîntată şi, cu cît subofiţerul se împroşca mai mult cu invective, cu atît devenea mai de neînlocuit. Punctul culminant fu atins cînd, jucînd totul pe o carte, Gough mărturisi că e a doua oară divorţat, că are cinci copii şi o ţiitoare la ţară.

Ordinul fu scurt, dar ferm: trebuia s-o distreze, în continuare, pe doamna.

În aceeaşi seară, mai mulţi ofiţeri, în frunte cu un maior, l-au convins pe Gough timp de peste trei ore că pacea garnizoanei se află în mîinile sale.

– Pentru liniştea regimentului trebuie să se jertfească fiecare militar, tună maiorul şi toţi cei de faţă luară poziţie de drepţi.

Gough începu s-o ducă pe doamna la cîrciumă, şi ei îi plăcu; îi mărturisi că e topit să vadă cum trec trenurile şi ei stăteau ore în şir să aştepte doar-doar o trece vreun marfar, însă ei îi plăcu şi asta; îi comunică, decis, că el nu poate dacă el nu joacă o oră pe zi şaizeci şi şase, începu să joace şi ea (şi-l bătea “pe cinstite”); cînd era cu dînsa, se oprea la fiecare colţ cu cîte cineva pentru a discuta la nesfîrşit despre fotbal, dar se băga şi ea în vorbă. Pînă la urmă, Gough constată că nu e nimic de făcut, îşi dădu demisia, dar fu avansat ofiţer.

La sfîrşit, se obişnui cu gîndul că toate-s bune şi frumoase, stabili cu colonelul relaţii asemănătoare cu cele dintre socru şi ginere, îl lăsa pe bătrîn să-l bată în fiecare seară la şaizeci şi şase şi ar fi dus-o împărăteşte şi în continuare (sau mai ales în continuare), dacă nu s-ar fi îndrăgostit din nou, dar nebuneşte, de o fată de la poştă şi dacă nu i s-ar fi raportat colonelului de această legătură a curtezanului oficial al soţiei sale.

Jignit în onoarea sa, însă mai ales presimţind că liniştea îi va fi din nou spulberată, colonelul, după ce chibzui îndelung, după ce avu mai multe discuţii dure cu Gough şi după ce ţinu timp de o săptămînă garnizoana în stare de alarmă, dispăru pe neaşteptate din oraş. Peste puţină vreme plecă şi fata de la poştă. N-au mai fost văzuţi niciodată.

Atât Gough, cât şi doamna colonel n-au putut da nici o explicaţie.

* Bietul locotenent spera ca vorbind mereu cu voce ridicată să aibă martori că nu i-a şoptit vorbe nereglementare soţiei comandantului său.

 

“De aceea, cel care leagă pe veci, să cerceteze dacă inimile sînt de acord! Iluzia este scurtă, căinţa lungă.” – (Schiller, Lied, 8., 4.)