Poolouri, adică Paranoia Schwartz (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2012

Televizoarele

În după-amiaza cînd îşi cumpără televizorul, Gough putu urmări încă din magazin un drăguţ program de muzică uşoară. După ce a adus aparatul acasă şi l-a instalat, acelaşi frumuşel interpret, de data asta aşezat în faţa unei gigantice hărţi complicate, comenta buletinul meteorologic. Acestea zise, îşi reluă cîntecul. În prima seară nu mai fu dispus să mai facă şi altceva: prezentă de patrusprezece ori melodia, după care anunţă că programul s-a terminat. Apoi imaginea dispăru cu totul.

Nici a doua seară Gough nu avu parte de un alt program. Se duse la un vecin să vadă dacă şi la acesta nu se putea recepţiona decît aceeaşi veşnică muzică – dealtfel, frumoasă – a junelui îndrăgostit fără speranţă. Vecinul, însă, picotea în faţa unei emisiuni ştiinţifice.

– Dar e foarte interesant, îl asigură Gough, savurînd cuvintele savanţilor.

– Da, dar am apucat să le ştiu pe toate astea pe de rost. Toată ziua acelaşi lucru…

La familia de la etajul unu nu se putea prinde decît o piesă de teatru (actul doi), la medicul de peste drum doar muzică populară, şi singurul într-o oarecare măsură mai norocos se dovedi a fi portarul blocului, el putînd vedea – în mod cu totul surprinzător – două meciuri de la campionatele mondiale de fotbal.

Tehnicianul care veni să vadă televizorul nici nu-şi mai desfăcu trusa de unelte cînd auzi că Gough şi-a ales aparatul în magazin pe respectiva emisiune de muzică uşoară

– Dacă nu v-a plăcut acest cîntec, de ce aţi mai optat pentru el?

– Bine, dar de unde se ştiu că nu voi mai putea viziona şi altceva?

– Aveţi o imagine foarte bună, nu vă puteţi plînge, mai spuse tehnicianul. Este unul dintre cele mai reuşite tipuri de televizoare, îl mai asigură el.

– Dar vreau să văd un program mai variat!

– La televizorul dumneavoastră se poate recepţiona o melodie de muzică uşoară şi, în afara de asta, şi timpul probabil şi, cîteodată, chiar şi tragerea loto. Aveţi, deci, destul de multe emisiuni. Să ştiţi că aceasta este ultima invenţie: să nu se mai prindă decît mereu acelaşi program.

Tehnicianul plecă şi Gough mai deschidea, din cînd în cînd, aparatul pentru a auzi cîntecul, timpul probabil sau eventual – cînd avea noroc – tragerea loto, deşi nu juca. În rest, îşi vedea de treabă. Cînd venea cineva în vizită şi “voia să deschidă televizorul”, Gough îl lăsa să savureze acea unică melodie şi apoi discutau despre vremea probabilă sau despre “Ce noroc au unii, dom’le!”. Şi aşa era şi el om ca toţi oamenii, avea televizor, n-avea treabă cu nimeni, iar la birou putea comenta cu colegii emisiunile văzute, chiar dacă ei vizionau fiecare altceva.

Pînă ce, într-o seară, se întîmplă nenorocirea: după ce tînărul interpret de muzică uşoară îşi cîntă abia a treia oară melodia, pe ecran apăru un fulger, apoi nişte scîntei, după care se auzi un scîrţîit, un pîrîit şi un şuierat prevestitor de rele. Brusc, începu transmisia unui western, urmă o emisiune arheologică, un program de dansuri populare şi buletinul de ştiri. Gough nu mai fu capabil nici măcar să-şi revină. Nu spuse nimănui nimic, de teama de a nu fi crezut. Dar, cu mîinile tremurînde, deschizînd a doua oară aparatul, putu viziona un film de dragoste, o piesă de teatru, o emisiune pentru copii şi un reportaj dintr-o staţiune balneară.

Dădu, atunci, un telefon tehnicianului să-l întrebe ce s-a întîmplat şi acesta, după ce auzi noile “simptome” ale aparatului, preciză, pe loc, că s-au ars o lampă şi trei tranzistori şi că nu mai e nimic de făcut, de acum se vor vedea toate emisiunile.

Păstrînd, totuşi, o vagă speranţă în suflet, Gough deschise şi pentru a treia oară televizorul: în seara acea vizionă o operă şi trei filme documentare. În noaptea care urmă, nu mai renunţă la aparat defel, după cele cîteva ore de pauză, aşteptă cu sufletul la gură emisiunea de dimineaţă. Apoi, pe cea de după-amiază. Apoi, pe cea de seara. Nu mai ieşea din casă, îşi părăsi iubita, mînca doar ce se nimerea, dar numai în faţa micului ecran.

Timpul trecea şi el afla că începe o nouă zi doar după trîntitul uşii din lift atunci cînd pleca vecinul la slujbă, vedea soarele prin intermediul micului ecran şi ştia cînd se înserează atunci cînd auzea prin pereţi că vecina din stînga face baie. Apoi, într-o zi, nu s-a mai înserat, iar într-o altă frumoasă zi, nu s-a mai crăpat de ziuă, atunci cînd li s-au ars şi celorlalţi cîte o lampă şi trei tranzistori la televizor şi au rămas şi ei ţintuiţi în faţa programului atît de bogat.

Gough stă în faţa micului ecran şi urmăreşte un film de dragoste, iar vecina din stînga a renunţat la baia ei de fiecare seară şi urmăreşte un film de dragoste, iar vecinul celălalt a uitat să mai meargă la slujbă şi urmăreşte un film de dragoste. Şi nici măcar nu au vreme să mai comentez între ei întîmplările văzute, pentru că începe o nouă piesă poliţistă pe care ar fi păcat să o piardă.

Mama lui Gough e prea bătrînă să colinde acoperişurile pentru a rupe antenele de televizor. Şi regretă sincer că n-o poate face. Dar nici dacă ar fi mai tînără nu s-ar putea deplasa din camera ei pentru că tocmai se transmite sfatul gospodinei, pe care nu-l poate pierde nici ea.

Iar eu aş putea să termin măreţ această povestire tristă, dar am lăsat şi aşa destulă vreme televizorul singur. Se transmite un film neorealist despre doi tineri care, iubindu-se mult-mult, au fugit de acasă şi şi-au întemeiat un cămin. Şi-au luat amîndoi televizoarele în spate şi au plecat într-un alt oraş. Şi, stricîndu-se un aparat, s-au uitat le celălalt, şi au trăit aşa, asemenea nouă tuturor, strîns uniţi în faţa ecranului, pînă la adînci bătrîneţe.

“Îşi încleştă mîinile în părul şi începu să tragă, şi atunci o mînie teribilă, neînţelegătoare îl cuprinse pe Joel.” – (Truman Capote, Alte glasuri, alte încăperi, II, 7.)

Chibritele ondulate

Gough se născu avînd un defect pe cît de ciudat, pe atît de comentat de toţi cei din jur: era un copil întru totul normal dezvoltat, doar că părinţii au putut constata cu stupefacţie că firele care îi creşteau pe cap erau mult mai groase decît cele obişnuite şi se terminau în cîte o gămălie roşie, astfel încît semănau perfect cu nişte chibrite ondulate. Şi nu numai că semănau, dar chiar şi erau chibrite.

La început, părinţii s-au consolat, zicîndu-şi că principalul e ca odrasla lor să fie sănătoasă şi inteligentă: în fond, cîţi oameni nu au părul roşu? Iar, în dragostea lor pentru băiat, se autosugestionau că fiul lor n-are chibrite pe cap, ci doar o culoare puţin ieşită din comun – chiar şic! – a podoabei capilare. Dar… Dar alţii n-au văzut lucrurile chiar aşa, alţii au subliniat evidenţa: lui Gough îi creşteau chibrite pe scăfîrlie!

– Nu-i nici o ruşine în asta, îi spuse cineva lui Gough, îngrijorat să nu-i creeze tot felul de complexe. Cine ştie?! Poate că “părul” tău este o dovadă de progres. Poate că peste un timp, toţi oamenii, toată specia, vor avea în loc de păr chibrite.

– Da, dar pînă atunci…

– Pînă atunci cel mai nimerit lucru ar fi să tragi concluziile ce se impun şi încearcă să obţii cît mai multe foloase în urma acestei situaţii.

Gough gîndi îndelung, însă ce foloase poţi să tragi de pe urma cîtorva mii de beţe de chibrit? Mai ales că acestea nici nu erau de cea mai bună calitate, probabil că o parte din fosforul necesar creierului era delapidat în mod discret în vederea asigurării inteligenţei remarcabile a lui Gough. “Tunzîndu-se” o dată la două luni, ar fi putut asigura conţinutul a 850 – 1.375 cutii de chibrite. Ceea ce ar fi reprezentat echivalentul unei sume derizorii. Afacerea aproape că nu era deloc rentabilă şi pretindea investiţii însemnate: îngrijirea atentă a “părului”, tunderea lui astfel încît toate “beţele” să fie egale în lungime, curăţirea lor de mătreaţă, obţinerea sau confecţionarea unor cutii mai lungi – pentru că acesta era unicul avantaj al mărfii lui Gough, chibritele lui era mult, mult mai lungi decît cele obişnuite –, realizarea unor etichete atrăgătoare pe cutii, desfacerea şi vinderea întregului stoc, toate necesitau o echipă întreagă de intermediari şi, pînă la urmă, pentru toată munca, Poolo calculă că nu s-ar fi ales mai cu nimic.

Şi ce poţi să faci altceva cu atîtea chibrite, chiar dacă-s ondulate, decît să le vinzi? Ce alte avantaje ai putea trage de pe urma unei asemenea particularităţi pe care o avea capul lui Gough?

Din economiile sale, Gough finanţă o anchetă: “Ce-aţi face dumneavoastră dacă aţi dispune lunar de 750 cutii de chibrite?”.

Răspunsurile se pot grupa în următoarele rubrici:

Aş căuta soluţii pentru comercializarea lor. (42% dintre opinii)
Aş căuta noi soluţii ştiinţifice pentru valorificarea superioare a chibritelor. (16%)
Aş deveni vegetarian (?!). (3%)
Le-aş folosi în scopuri de rit, înfiinţînd piroteologia. (1,03%)
Le-aş folosi în scopuri caritabile. (0,64%)
Diverse. (0,007%)
Aş face din ele chitonxicloraminofibroletoxură*. (37,302%)
Nu ştiu. (0,004%)

Aşa că Gough le utiliză pentru chitonxicloraminofibroletoxuri. Acestea, însă, ieşeau prea fragile şi se rupeau la prima atingere.

Dar viaţa le rezolvă pe toate. Cu timpul, Gough îmbătrîni şi începu să chelească. Încetul cu încetul, nu mai avu chibrite nici măcar pentru nevoile sale curente. Aşa că trebui să înceapă şi el să le cumpere. Şi îi fu dat să constate că-s foarte scumpe. Şi de proastă calitate. Nu ca pe vremea lui. Şi nici măcar nu se mai găsesc azi în comerţ acele chibrite lungi, ondulate.

* Autorul anchetei a dat garanţii că nu va divulga secretele celor ce vor avea bunăvoinţa de a răspunde la întrebarea pusă. Aşa că trebuie să păstrăm discreţia şi în privinţa chitonxicloraminofibroletoxurii, care, în fond, rămîne o problemă personală pentru fiecare cetăţean. Din păcate, din pricina proastei calităţi a chibritelor contemporane, chito… este pe punctul de a dispărea.

“Cu cît ştiinţa se extinde mai departe, cu atît se ivesc mai multe probleme.” – (Goethe, Faust, 1064 sq.)