În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
Naufragiaţii
Dr. Alain Bombard hotărî să pornească pe mare singur, fără apă şi fără mîncare. Era convins că, supravieţuind, toţi naufragiaţii îi vor urma exemplul. Într-o zi, întîlnind în calea sa iahtul lui Gough şi Finch, care erau în vacanţă, Gough se arătă încîntat de eroismul lui Bombard şi se angajă să tipărească pliante despre faptele acestuia pentru ca naufragiaţii să cunoască exemplul ce-l au de urmat. Finch rîdea de Bombard şi rîdea şi de Gough. Ba, mai mult, strecură cîteva greşeli ortografice în pliantele lui Gough. Totuşi, aproape întotdeauna, pliantele au ajuns la timp la locul naufragiilor. Acolo nefericiţii se agăţau de ele ca de nişte colace de salvare. Se înecau doar analfabeţii.
Doctorului Alain bombard i se ridică un bust într-un parc din Londra între statuile lui Kierkegaard şi a contelui Zeppelin, iar Gough îşi ridică un bloc cu zece etaje de pe urma pliantelor sale.
Dar toate acestea au luat sfîrşit cînd beatless-i, ieşind din modă, a apărut mania naugfragiaţilor, a bombarzilor. Mii de oameni naufragiau de bună voie, iar circulaţia marilor transatlantice deveni dificilă din cauza acestor intruşi ai apelor. Bombardismul luă o asemenea amploare încît producţia materială începu să stagneze, iar uscatul să se depopuleze. La un moment-dat, oamenii uitară să citească şi accidentele au devenit tot mai dese, încît s-a trecut la justificatele măsuri oficiale şi Gough dădu faliment.
Într-o zi, plimbîndu-se prin parcul din Londra, Finch se opri între statuia lui Kierkegaard şi cea a contelui Zeppelin. Bombard fusese înlocuit de cîteva luni, iar soclul îi era ocupat acum de Cassius Clay. Gough, care-şi pierduse şi el importantul edificiu, partea de proprietate asupra iahtului şi tipografia de tipărit pliante, îşi deschisese, în apropierea locului unde fusese amplasată odinioară statuia lui Bombard, o şcoală de geografie a mărilor. Doar că elevii nu-l prea ascultau. (În special doi dintre ei, Rognavaldur şi Anikó.) În timp ce Finch îi privea, Cassius Clay, coborînd de pe soclu, zise: “Aici nu e deloc valabil!”. Apoi, scuipînd guma de mestecat peste Rognavaldur şi Anikó, care se sărutau la umbra lui, porni, alene, într-un naufragiu voluntar.
“Nu-ţi pierde timpul cu dorinţi, sau vei sfîrşi rău.” – (papirus egiptean.)
Paznicii
Gough coborî în curte şi-şi luă bicicleta. Era cu stomacul plin şi gîndul că va trebui să pedaleze o jumătate de oră i se părea aproape de domeniul imposibilului. Gough era un bărbat burduhănos, cu mustaţa cenuşie, dar cu părul încă închis la culoare. Gîfîia greu, pedalînd pe străzile în amurg. Opri la un chioşc şi cumpără un ziar de după-masă, apoi pedală mai departe, prin circulaţia destul de deasă a serii.
Cînd a ajuns la şantier, Finch, celălalt paznic, şedea pe nişte scînduri şi mînca. Finch mînca întotdeauna imediat ce ajungea pe şantier.
Gough îşi rezemă biciclete de un zid. Cu toate că era de ani de zile paznic de noapte, în seara aceea nu se putea acomoda deloc. Îşi înfundă mîinile în buzunarul hainei şi o luă prin şantier. Nu mai avea nici un chef de pălăvrăgeala lui Finch, iar peştele mîncat înainte de venirea la lucru i se oprise undeva în stomac şi o oboseală nefirească îl apăsa tot mai tare.
Întorcîndu-se lîngă Finch, se aşeză pe un bloc de beton şi-şi aprinse o ţigară. Paza de noapte i se părea inumană în lumea în care trăia. Cînd toţi oamenii dorm, tu trebuie să te plimbi fără rost printre clădirile din ciment şi sticlă. Cine să fure o asemenea clădire şi, dacă poate un om să facă aşa ceva, cum să fie posibil ca pîntecosul de Gough sau reumaticul de Finch să-l oprească?
– Şi ce?! răspundea Finch, cel mai bine e să dormi! Dacă vin gangsterii şi te văd că sforăi, te lasă în pace şi nu se mai încurcă şi cu tine. Dacă te opui, o mierleşti!
Dar Gough era de altă părere:
– Singura soluţie să putem dormi şi noi liniştiţi în timpul serviciului nostru ar fi ca toţi oamenii să fie obligaţi să-şi petreacă noaptea în pat. O, de-ar dormi cu toţii…
– Aiurea! ţi-am spus că nu-i adevărat! Dacă vrei să chiuleşti, o faci oricum. Dacă n-ai stofă pentru aşa ceva, tot nu poţi să te sustragi de la obligaţii!
– Dacă toţi ar dormi… suspina Gough.
– Treaba lor! Finch se trînti peste nişte scînduri şi aţipi instantaneu.
Gough se sculă şi o porni spre cealaltă parte a şantierului. O umbră întunecată era rezemată de zis. La lumina lanternei, Gough descoperi un domn bine îmbrăcat, sforăind sprijinit de perete. Îl cercetă îndelung, apoi ieşi în stradă. În mijlocul drumului erau oprite două maşini. Cei dinăuntru dormeau duşi. Pe şosea, se vedeau zeci de automobile oprite, cu farurile aprinse. Toată noaptea Gough cutreieră împrejurimile spre a vedea dacă toţi oamenii dorm. Dimineaţa se simţi mai obosit ca de obicei.
A doua noapte, lucrurile se repetară. La aceeaşi oră, Gough îl găsi din nou pe domnul adormit rezemat de zid. Reveni la şantier şi se întinse şi el. Încercă să aţipească: nu mai era cine să pătrundă în sectorul pe care-l păzea. Totuşi, un gînd nu înceta să-l tortureze: “Dar dacă nu dorm cu toţii?”
Se sculă şi începu să cerceteze străzile din jurul şantierului. “Nu se poate, îşi tot repeta, nu se poate ca toată lumea să doarmă. E exclus ca toţi, chiar toţi, să sforăie în paturile lor.” Măcar doi îndrăgostiţi întîrziaţi, un chefliu sau o persoană foarte studioasă tot va trebui să întîlnească. Îi căuta pe aceştia cu furie, Însă nu-i găsi şi, pe măsură ce da de mai mulţi oameni adormiţi în cele mai neobişnuite poziţii, Gough era tot mai convins că e tras pe sfoară, că mai sînt pe undeva şi indivizi care nu dorm. Pînă la urmă, situaţia asta îl obosi în aşa măsură încît spera ca lucrurile să revină la normal, să mai aibă cu cine schimba un salut, să nu mai aibă ce să-şi demonstreze, el ştiind că există cetăţeni care dorm şi alţii care nu dorm şi, pînă la urmă, dă mai poată aţipi şi el un sfert de oră, ghemuit undeva într-un ungher.
Doar Finch n-avea probleme. El dormea la fel de bine, indiferent la ce făceau toţi cei din jur.
“Cît timp trăieşti, nu poţi spune: Nu mi se va întîmpla aceasta.” – (Menander, Xen. La Plutarhus, Tranq., 19.)
