În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
Sentinţa
Gough cerceta de aproape şase luni cazul Finch. De prea multă vreme banda acestuia jefuia şi înlătura din cale pe oricine nu-i convenea. Gough, lucrînd calm şi metodic, ca de obicei, reuşi, după o jumătate de an, să prindă un individ uscăţiv şi mustăcios. După o săptămînă de interogatoriu, individul recunoscu.
În timpul anchetei, Finch îi povesti lui Gough o mulţime de lucruri şi se dovedi că Finch nu era un degenerat, aşa cum îl descrisese presa, că nu era nici crud ca o fiară, ci doar mereu hărţuit, că de ani de zile nu mai dormise liniştit o noapte. Ba, mai era şi sentimental, pe deasupra. Înainte de execuţie, dîndu-şi ceasul de aur lui Gough, îl rugă pe acesta să i-l dăruiască primului copil pe care Gough îl va întîlni la ieşirea din închisoare.
Gough simţi o senzaţie de eliberare cînd totul se termină. Ieşi în stradă şi inspiră cu nesaţ aerul parfumat de toamnă. La colţ, un copil anunţa noua ediţie specială de seară: o tîlhărie de ultimă oră a lui Finch.
Lui Gough îi trebui mult timp pînă să-l prindă iarăşi pe mustăciosul negricios. De atunci se străduieşte să obţină mereu amînarea execuţiei, de teamă că, ieşind în stradă într-o zi parfumată de toamnă, să nu audă iarăşi despre o crimă a celui ce tocmai fusese executat.
“Un om convins împotriva voinţei sale continuă să aibă aceeaşi părere.” – (Butler, Hudibras.)
Explicaţiile
Finch a fost un tînăr leneş, însă plin de pofte şi de defecte. Nu mergea la lucru şi îi plăcea să mintă.
Într-o zi, maistrul său îl întrebă:
– Unde ai fost ieri, în loc să vii la serviciu?
Finch îi răspunse fără să clipească:
– La medic.
– Pot să-l întreb, îi replică plin de subtilitate maistrul.
Finch minţea dialectic. El ştia că adevărul urmează spirala cunoaşterii şi nu vedea nici un motiv pentru ca minciuna să nu fie fidelă unui drum al ei, dar care să meargă tot în spirală. De exemplu, dacă ar spune un “Da” simplu, ar exista posibilitatea ca şeful să nu-l creadă şi să-l întrebe pe medicul întreprinderii. Dar dacă ar spune “Dacă n-aveţi încredere în mine”, lucru ce l-ar duce evident cu gândul la primul “Da”? Finch se linişti, ştiind că gîndirea maistrului n-are o penetrabilitate mai mare de trei catene, lucru verificat şi răsverificat de destule ori, procedînd chiar ştiinţific, am putea spune…
Singura greutate rămînea întotdeauna de a convinge că “Da”-ul pe care-l rostea este urmarea unor raţionamente avansate şi nu un răspuns primar, fără acoperire.
Dar, fiindcă oamenilor le este cu mult mai la îndemână să creadă o prostie spusă în termeni savanţi, decât una expusă în cuvinte comune, lui Finch îi era aproape imposibil să-l convingă pe maistrul cel vigilent că “Da”-ul lui este rodul unui şir întreg de negări succesive.
Şi, întrucît şeful iar şi iar nu-l crezu, el nu putu decît să-l privească plin de compătimire.
“N-ai înţeles nimic”, gîndi el, “n-ai înţeles absolut nimic!” şi, ruşinîndu-se pentru celălalt, privi consternat în jos.
De obicei, maistrul interpreta această plecare a ochilor în felul său şi lucrurile se mai îmbunau, în vreme ce spunea:
– Dar bine, mă, omule…
Iar Finch judeca astfel:
“A spus bine pentru că a vrut să spună foarte rău, întrucît, în adîncul sufletului său, şi-a dat seama de calităţile mele şi asta i s-a părut bine. Dar, din invidie, tot “rău” a vrut să spună, cu toate că, văzîndu-se şeful meu direct, deci mai marele meu, tot la “e bine” i-o fi mers gîndul. Deşi cu asta a vrut să zică…”
“Mă întrebi, scumpa mea copilă, dacă mai iubesc la fel de mult viaţa. Îţi mărturisesc că o găsesc plină de durere şi de chin; dar moartea mă scîrbeşte încă şi mai mult: sînt atît de nefericit că am a sfîrşi toate acestea prin ea, încît, dacă m-aş putea întoarce îndărăt, nu mi-aş dori nimic mai mult.” – (Doamna de Sévigné, Scrisori.)
