Fondator al Alianţei Civice şi activ-marcant reprezentant al societăţii civile, reuşeşte să coaguleze forţele opoziţiei democratice în Convenţia Democratică din România, cu al cărei sprijin va deveni preşedinte al României. Moment de extaz şi iluzii pentru o întreagă lume care nu a crezut în valorile şi ofertele multilateral dezvoltate ale unui FSN extrem de activ şi agresiv. Emil Constantinescu reprezintă, o spunem cu tristeţe şi resemnare, eşecul încercării de democratizare a ţării.
Dincolo de evenimentele ce au marcat mandatul său prezidenţial, eforturile sale şi ale CDR nu au fost suficiente pentru a aşeza România pe un drum al democraţiei. Lupte intestine în interiorul CDR şi între multele veleităţi ale unor politicieni ajunşi pe creasta valului au făcut ca mandatul prezidenţial al lui Emil Constantinescu să se încheie cu un eşec. Treburile, voit sau nu, sabotate vizibil sau pe ascuns, au mers din ce în ce mai prost. Spre dezamăgirea unui electorat care îşi făcuse mari iluzii, spre bucuria altor numeroase grupuri de interese ce şi astăzi sunt călare pe situaţie.
Profesorul Emil Constantinescu nu a avut suficientă abilitate în a suci şi a învârti treburile cetăţii şi ale politicienilor şi a sfârşit prin a renunţa la a mai candida pentru un al doilea mandat. A fost un moment dificil şi neaşteptat care a dat apă la moară forţelor neoconservatoare, cu fasoane democratic stângiste, să revină în prim-planul vieţii politice ca forţe de dreapta. Ce a urmat ştim bine cu toţii, suportăm nu foarte confortabil şi astăzi. Nu chiar cu toţii. Revenirea în forţă a PSD-ului şi apoi naşterea unui hibrid precum PDL au confirmat, din păcate, viziunile nu foarte optimiste ale lui Silviu Brucan despre naşterea democraţiei în România.
Numele lui Emil Constantinescu rămâne, mai ales pentru cei care chiar au trăit cu intensitate seismele vieţii politice din anii ’90, legat de victoria şi apoi înfrângerea şi disoluţia CDR. Tot ce a urmat au fost paşi înapoi, şi nu înainte. Nu ştim exact cât putea şi ce putea să facă Emil Constantinescu în timpul mandatului său, dar ceva a rămas la mijloc de drum. Altfel, un intelectual sobru şi cam prea vorbă lungă, într-o ţară unde neseriozitatea este o virtute şi vorba păstoasă aduce mai multe voturi decât cea înţeleaptă.
Prezent azi doar pe scena dezbaterilor politice, mai mult sau mai puţin televizate, Emil Constantinescu nu mai poate influenţa opinia publică românească, fixată între alte coordonate decât cele strict morale. Trăim bine sau nu, dar e suficient. Aşa pare cel puţin.
