Poveste de decembrie

În ţara  aceea balcanică, meridional – temperată, acolo unde mîncarea naţională a locuitorilor ei, mămăliga, se spunea că nu poate exploda decît în cerul gurii, venise ceea ce puţini şi-ar fi închipuit: vremea mişcărilor de stradă, a demonstraţiilor asurzitoare, în sfîrşit, a protestelor violente. Venise, carevasăzică, vremea schimbării.

Revoluţia sau ceea ce Malaparte numise drept tehnici insurecţionale de cucerire a puterii, era în toi. Lipsurilor zilnice, umilinţelor de tot felul, îndoctrinării atroce de venită cu timpul  caricaturală, în fapt, un anticorp social, li se întrevedeau sfîrşitul, chiar dacă nu foarte clar şi nu în deplină măsură a consecinţelor. ‚,Dumnezeu  ştie cum va arăta ziua de mîine, cum va decurge viaţa lor în bună parte schilodită”, gîndeau cetăţenii acelei ţări, dar cel puţin, acum, erau frenetici. Ca o cascadă prăvălită în trepte, făcînd aerul să vibreze, rumoarea se  preschimba cu repeziciune în tumult şi în vuiet, teama  şi îndoiala  în certitudinea  unui fapt  împlinit adus de un strigăt eliberator : perechea de dictatori  a acelei ţări plecase.

Da, fugiseră, abandonaseră  clădirile monumentale din granit şi din marmură bătute în stemele  şi însemnele puterii absolute. Se desprinseră în grabă  din birourile somptuoase de unde hotărîseră , ca liberi arbitrii, ce e bine şi ce e rău  pentru fiinţele acelei ţări, fără să-i întrebe nimic niciodată. Lăsară în urmă galoanele vieţii de demnitari supremi cu care îi hărăzise  ultimul sfert de veac printr-un  capriciu neştiut al destinului.

Încă nedezmeticiţi, dar cu amăgitorul gînd că poate nu e totul pierdut, se lăsară abandonaţi  de ultimii apropiaţi pe cîmpul cu aspect  de izlaz comunal. Stăteau, aşadar, pe marginea drumului  de ţară  năpădit de ierburi ţepoase, amorţite de bruma  unui decembrie neverosimil de blînd.

Maşinile treceau  pe lîngă ei într-un sens  şi în altul, iar şoferilor şi însoţitorilor lor nu le venea să creadă ce văd. Se frecau la ochi  ca după un somn greu, bîntuit de fantome pentru ca, în chiar clipa următoare, să priceapă  că nici privirea şi nici memoria  nu le jucau vreo festă:  erau chiar ei, dictatorii acelei ţări, pînă cu două ore în urmă atotputernicii zilei, acum, singuri, singuri de tot, neajutoraţi, speriaţi, zgribuliţi.

Curios lucru, dar ura mocnită, înăbuşită cu grijă  atîta vreme, era gata să se topească, să dea înapoi în faţa  imaginii acestei  umanităţi hăituite, precare, întruchipată de silueta celor două mogîldeţe. O undă  de teamă, un uşor fior ca o crampă resimţită în stomac  îi mai încerca, dar ştirile de la radio  îi linişteau de îndată. ,, Ei, ce trebuia să se întîmple, se întîmplase !,, Plecau  mai departe  fără să oprească cu gîndul esopic că, iată, tot ce păruse  a fi etern, imuabil, căpăta deodată  înfăţişarea atît de palpabilă, acum, a schimbătoarelor, întortocheatelor căi ale sorţii.

Deghizaţi cumva ar fi putut să-şi ascundă lesne identitatea, figurile obsedante, inconfundabile, ce inundau de ani şi ani, într-un adevărat cult, marile şi micile ecrane, faţadele clădirilor, intersecţiile acelei ţări. Dar aşa, cu feţele brusc cu mult mai bătrîne decît erau, cu pungile ochilor  şi cu linia gurilor căzute, marcate de efectul sumbrelor presimţiri, cu paltoanele  lor de orăşeni  scăpătaţi, nevoiţi să coboare într-o staţie neînscrisă în traseu, erau o pradă uşoară curiozităţii sau furiei. Simţeau, ştiau şi ei asta însă nu  găseau nimic mai bun de făcut decît să bată  paşii pe loc într-o  abia perceptibilă legănare cît  pentru  a-şi atinge umerii, iluzorie  încercare de a prinde curaj.

Soarele palid  lumina crucea zilei. Nu departe, se auzea un zgomot ca un scîrţîit  distinct de şenile, de fiare, iar ei, cum spuneam, prindeau să se dezmorţească  cu paşi mici şi săltaţi ca pentru  a-şi demonstra că există, apoi cuprindeau orizontul irizat de aburii cîmpiei cu priviri şovăitoare, nehotărîte. Primele case ale celei mai apropiate localităţi se vedeau la nici doi kilometri de ei. ,, Ce ar fi să se urnească de aici,să încerce ?  Or să bată în prima  poartă  ieşită în cale, or să-şi scoată căciulile îmblănite  ce le dau aerul că sînt  doi rătăciţi  dintr-o coloană oficială  şi deschizându-le, stăpînii locului, după ce îşi vor fi făcut semnul crucii, îi vor lua sub aripa lor ocrotitoare. Îi ştiu oameni cu frica lui Dumnezeu, nu le va fi greu  să le cîştige bunăvoinţa, să se bucure de complicitatea, de milostenia lor proverbială în schimbul rugăminţilor de îndurare pe care erau gata să le facă cu prisosinţă dimpreună cu destăinuirile lor preţioase.

Acolo, în pivniţa ce le va fi adăpost şi ascunzătoare  poate că cercul avea să se închidă iar ei urmau să guste din nou, pînă la sfîrşitul zilelor, din traiul acela simplu, uitat, de ţărani, cum dealtfel  şi erau cu adevărat, în ciuda parvenirii. Ah, şi ce or să-i mai caute  noile autorităţi ! Cum or să-şi bată capul cu dispariţia lor  serviciile, detectivi din toate colţurile lumii, jurnaliştii, agenţiile de presă ! Cum or să le atribuie apoi erori nemeritate, averi fabuloase nedobîndite vreodată, conturi grase, niciodată deschise ! Puţin le pasă ! Căci ce e mai liniştitor decât certitudinea adevărului propriu? Şi cît ar fi putut să dureze toată povestea?  O  lună, două ? Un an, doi, zece?  Oricum, pînă la urmă, se vor lăsa păgubaşi  şi îi vor închide între coperţile cărţilor de istorie, aproape nici nu mai conta în ce fel.

Acesta era visul bun al imaginaţiei. Cel rău îi face să le clănţăne dinţii, să le curgă pe şira spinării o sudoare rece ca gheaţa. Pentru că, odată  intraţi în curtea săteanului, acesta nu stă pe gânduri, îi culcă la pământ  cu o lovitură bine ţintită de topor, îi căsăpeşte rapid  cu toată puterea ce i-o dă  mînia acumulată cu anii. Îi tîrăşte  în fundul grădinii – se şi miră cît de uşori au devenit ! – îi îngroapă  sub brazda proaspăt săpată printre bulbii de ceapă.

Cu ochii în televizor, aşteaptă cursul evenimentelor. Cînd crede că a sosit momentul, cheamă primarul, îi spune şi îi arată isprava, primarul anunţă degrabă judeţul iar judeţul pune pe jar capitala. Într-o ora uliţa e blocată de maşinile legiştilor şi brancardierilor, de carele de reportaj, ştirea face înconjurul lumii iar el  este un erou, nu-i aşa? un erou  cu nimic mai prejos  decît cel de la Sarajevo ori decît milanezii ce i-au venit de hac lui Musolini, de pildă.

La toate acestea se gîndesc cum stau ghemuiţi  în blindatul uşor, flancaţi de doi caporali înarmaţi. În curtea cazărmii, pe poarta căreia intră, e o forfotă şi o tensiune aproape tactile ce nu prevestesc nimic bun. Căci zadarnic au crezut că  un comando de sacrificiu a venit să-i salveze  redîndu-le libertatea, siguranţa de sine, demnităţile şi asta nu oricum, ci însoţite de  nesfîrşite rugăminţi de iertare pentru eroarea  comisă. Nu! Cu fiecare pas pe pietrişul  aleii ce scrîşneşte  sub greutatea paşilor lor ca de plumb, pricep tot mai clar că sînt prizonierii unei poveşti deja scrise. ,,La ce bun  tezele, plenarele, directivele, uralele, vizitele, vînătorile, panglicile tăiate, tribunele, aplauzele nesfîrşite,onorurile ce le trec prin faţa ochilor împăienjeniţi  de revoltă, dacă ei nu mai pot schimba nimic, nici lumea, nici acţiunile, nici viaţa altora, cu atît mai puţin pe a lor ?”.

Şi tocmai viaţa lor  ce o simt  atîrnând de un fir de aţă le trece  prin faţa ochilor într-o fracţiune de secundă, viaţa lor irosită în elanul unei credinţe nebune, deşarte, dar pe altarul căreia, iată, dezolaţi de neputinţă, de trădare, de ură, sînt gata să-şi dea obştescul sfîrşit. Încît nici  nu ştiu cînd au ajuns  în faţa plutonului. ,,Şi masca  asta pe care o simt deja schimonosindu-le  chipul cu gheare de foc e cumva mortuară ? ,,

Din castanii ce străjuiesc platoul cazărmii  picură o ceaţă subţire  pe uniformele soldaţilor şi pe ziduri. Dincolo de ele, în aerul tare al dimineţii de decembrie, se aud clopotele  Mitropoliei  bătînd  de ziua naşterii Domnului. Un vînt firav, dînd la o parte crengile copacilor şi spuza ceţoasă de aburi, aduce pînă în mijlocul  careului ecoul stins al corului de slavă închinat nemuritorului mai presus de ambiţii, deşertăciune şi patimă. Pentru prima oară le dă prin  cap că atîta amar de ani au luat numele Lui în deşert şi acum cînd bucuroşi  s-ar întoarce la El  înţeleg  că pentru ei e definitiv prea tîrziu.

Un elicopter se roteşte în cercuri concentrice,  fulgerat  din cînd în cînd  de cometa trasoarelor, în vreme ce aici, jos, se amplifică  tropăitul bocancilor, bîzîitul inconfundabil, ca de bondar, al camerei de filmat.

Deodată, două  voci  sugrumate de unicitatea momentului, înfiripă  un cîntec atemporal, din alt veac, un epitaf agresiv, absurd, tragi-comic:,,Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii!”…

Şi , culmea ironiei, tocmai pe elanul forţat, pe imperativul gîjîit  al cuvântului ,, sculaţi!,, din cîntecul tinereţii ce i-a dus la pierzanie, cei doi iau o ultimă gura de aer, se răsucesc pe o parte zvîcnind scurt din şale, se prăbuşesc la pămînt sub o ploaie de gloanţe.