„România s-a pregătit pentru reabilitarea lui Ceauşescu”, titrează, la 14 decembrie, pravda.ru şi, văzându-l, nu poţi să nu te gândeşti cine spune aşa ceva, ce argumente are şi ce vizează în fond. Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi dau seama că, în anul de graţie 2010, stilul „Pravdei” bolşevice continuă să fie cultivat de cei care au preluat numele vestitului ziar păstorit de Lenin şi Stalin pentru a-şi propaga nefastele teze şi idei bolşevice.
Intrat în presă la finele anilor ’60, am cunoscut ziarişti care-şi aminteau bine perioada în care, seara, la Agerpres, se aştepta sumarul de a doua zi al „Pravdei”, „organul PCUS”, şi apoi o echipă specială traducea tot ceea ce se considera important: editorialele cât taigaua siberiană; alte articole deosebite; informaţii din „măreaţa patrie al lui Lenin şi Stalin”; un interviu cu o „personalitate” străină, de regulă un neica nimeni din Occident ori vreun ameţit din lumea a treia, ce lăudau deşănţat URSS. Câţiva paşi mai încolo, tot în Casa Scânteii, „tovarăşul Tache”, adică Silviu Brucan, mare mahăr la „organul PMR”, îi teroriza pe cei de la Agerpres, cerându-le să fie mai rapizi în traducere şi „să nu saboteze munca tovarăşilor sovietici de la «Pravda», ce transmit întregii lumi ideile geniale ale generalissimului Stalin”. A doua zi, articolele preluate de „Scânteia” se prelucrau în toate redacţiile, se stabileau planuri de materiale şi nimeni nu mai prididea cu stabilirea termenelor. Aproape de „Scânteia”, la Editura Politică, directorul adjunct Leon Tismeniţki (mai cunoscut azi prin odrasla sa anticomunistă Vladimir Tismăneanu) îşi convoca toţi colaboratorii, citeau în grup editorialul „Pravdei”, îl aprobau în cor şi treceau la acţiune, ştiut fiind că marea misiune a celui ce îl prelucra era „editarea integrală în Limba Română a operei tovarăşului Lenin”. „De multe ori, când credea că editorialul din «Pravda» nu a fost asumat, sau, mai curând, ca să-şi dea importanţă, Tismeniţki – Tismăneanu dădea cu pumnul în masă şi se cutremura Casa Scânteii”, după cum avea să-mi declare peste ani un bun prieten evreu, un excepţional om de presă, subliniind prin această metaforă rolul odios al respectivului pe plan ideologic românesc.
A murit Stalin, au urmat demascarea cultului personalităţii lui, renunţarea la traducerea şi publicarea în „Scânteia” a editorialelor „Pravdei”, a început polemica sovieto-chineză, ce căpăta accente tot mai dure în „organul PCUS” şi, automat, în ziarele omoloage din „lagărul comunist”, ca să reiau nefericita formulă a acelor ani. Treptat, presa comunistă românească a început să se delimiteze de cea sovietică, neintrând în corul locotenenţilor Kremlinului în acea polemică din ce în ce mai aspră cu China. La Agerpres, grupul ce traducea din „Pravda” acum citea „organul PCUS” şi realiza versiunea românească a celor mai importante articole, spre „informarea conducerii superioare de partid”. Fireşte că, la Moscova, aceste lucruri s-au aflat şi s-a trecut la măsuri de represiune pe faţă ori mascat. În primăvara lui 1964, profitând de ascuţirea polemicii sovieto-chineze, Bucureştiul a dat publicităţii „Declaraţia din aprilie” pe care „Pravda” a atacat-o imediat şi foarte violent, iar ziarele „Rabotnicesko Delo” (Bulgaria), „Nepsabadsag” (Ungaria), „Rude Pravo” (Cehoslovacia), „Neues Deutschland” (R.D. Germană) şi „Trybuna Ludu” (Polonia) primeau ordine din când în când să critice România, folosind diferite pretexte. După ce, în februrie 1967, ţara noastră a stabilit relaţii diplomatice cu R.F. Germană, cum, pe atunci, avea doar URSS, „Pravda” sau celelalte ziare „surate” au atacat pe rând România. Operaţiunea s-a repetat şi când, în iunie 1967, URSS şi sateliţii socialişti europeni au rupt relaţiile diplomatice cu Israelul, gest nefăcut şi de Bucureşti, portavocea Kremlinului şi alte cotidiene comuniste de pe continent acuzând România de „trădarea cauzei arabe”. Cum, din nou, Bucureştiul nu respecta draconica disciplină de bloc, „Pravda” nu putea tolera aşa ceva. Un alt moment de vârf l-a reprezentat invadarea Cehoslovaciei (21 august 1968), la care România n-a participat şi, în plus, a şi condamnat-o prin vocea lui Ceauşescu. Imediat, ziarele din statele socialiste europene comandate de „Pravda” au declanşat tot felul de atacuri la adresa Bucureştiului. Articole de acest gen apărând, fie concomitent, fie pe rând, dar firul lor roşu era unic: România se depărta de cauza socialismului, trăda unitatea şi coeziunea Tratatului de la Varşovia, devenise un acolit al imperialismului etc. Acuzele s-au reluat şi amplificat cu alte noi prilejuri: când preşedintele american Richard Nixon a vizitat România (august 1969) sau când România a încheiat un acord cu FMI şi Banca Mondială. Kremlinul nu înghiţea aşa ceva, iar „Pravda” ne executa imediat, atacându-ne făţiş ori voalat, recurgând la argumentul specific bolşevicilor: cine nu e cu noi este împotriva noastră.
Fireşte că „Pravda” s-a sucit şi a devenit deschisă noului, când Gorbaciov a ajuns la putere şi a inaugurat perestroika, de pe această poziţie ea judecând tot Estul, cât şi fiecare ţară socialistă în parte. Dar Ceauşescu era un conservator înrăit, cât şi un adversar al ideii potrivit căreia „lumina vine doar de la răsărit”, pe care a drapat-o în principiul că fiecare partid are dreptul „să-şi aleagă propria cale de edificare a socialismului” şi, de asemenea, nimeni nu se poate amesteca în treburile interne ale altui stat. Cum „Scânteia” nu s-a înghesuit să salute în ditirambi perestroika şi nici pe cel ce o lansase, „Pravda” a pledat pentru un nou tip de socialism, dar i-a şi condamnat pe cei ce rămâneau ancoraţi în vremile bolşevice – referire mai mult decât evidentă la Ceauşescu. Întâmplător ori nu, aici avea dreptate, dar cine condamna aşa ceva şi din toţi rărunchii? „Pravda”, cea care, cu puţin timp înainte, punea România la zid pentru că nu stătea în frontul comandat de Kremlin şi trăda marxism-leninismul…
Este indubitabil că Nicolae Ceauşescu nu l-a agreat deloc pe Gorbaciov, cel care a schimbat socialismul de tip bolşevic mai mult cu gura şi mai ales pentru Occident decât în ţara sa, aşa cum e la fel de adevărat că, moştenind de la predecesorii săi adversitatea faţă de liderul comunist român, noul ţar roşu de la Kremlin a făcut orice ca să-i plătească toate poliţele cu vârf şi îndesat. Port-drapelul şi antemergătorul acţiunilor concrete a fost, ca de obicei, „Pravda”, care a anunţat , citând TASS, despre demonstraţia de la Timişoara din 17 decembrie 1989, acelaşi ziar care lua foc dacă vreun literat român pronunţa în public sau doar scria numele unui Aleksandr Soljeniţîn ori al lui Boris Pasternak sau Andrei Zaharov, aflaţi în conflict cu autorităţile din URSS! Răspopirea „Pravdei” nu i-a ajutat prea mult, pentru că bolşevismul, la care se raliase în 1919 şi-l slujise cu atâta zel de la Lenin-Stalin până la Gorbaciov şi care se cuibărise până şi în tencuiala zidurilor redacţiei, n-a fost apreciat de preşedintele Rusiei, Boris Elţîn, care, la 22 august 1991, a dizolvat PCUS şi i-a confiscat toate proprietăţile, inclusiv ziarul şi luxosul lui sediu. Abia în 1999 au reapărut ziarul „Pravda” şi „Pravda online”, ce nu sunt legate între ele. Primul face analize ale evenimentelor politice de pe poziţii de stânga, în vreme ce ediţia online e pur naţionalistă. Din această ultimă perspectivă ea îl şi tratează pe Ceauşescu, la 14 decembrie, la aproape 21 de ani de la căderea lui. Mai exact, se porneşte de la un sondaj de opinie potrivit căruia 83 % dintre români ar susţine că el n-a fost un conducător rău, pentru a concluziona că, „în mod destul de ciudat, ei încearcă acum să-l idolatrizeze pe Ceauşescu”. Autorul crede că „nu este nimic surprinzător, întrucât este normal ca oamenii să aibă memorie scurtă în ce priveşte istoria”. Totuşi, articolul reînvie spiritul şi litera „Pravdei” bolşevice invocând informaţii de radio-şanţ pentru a-şi susţine teza că Nicolae Ceauşescu nutrea o aversiune mare faţă de URSS, ceea ce toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape nu au constatat. El a avut 1000+1 de defecte, şi aş fi ultimul care să le ignore vreodată mai ales în public, dar să scrii nergru pe alb că el „interzicea rudelor să studieze operele literare al scriitorilor clasici ruşi sau ale muzicienilor” mi se pare că atingi culmile bolşevismului de altădată ale „Pravdei”. E drept, ziarul susţine că aşa ceva ar fi declarat fiica fratelui cel mare al dictatorului comunist de la Bucureşti – Mihaela Ceauşescu. E vorba despre o declaraţie făcută ziaristului de la pravda.ru? Nu prea cred. La fel, vorbind despre „atitudinea antisovietică”, dar în sensul de respingere a diktatului Kremlinului şi slugărniciei faţă de Moscova, autorul crede că, din aceste motive, Ceauşescu a fost încurajat de Occident atât pe plan politic, cât şi economic. El pretinde că numai aşa s-a putut întâmpla ca România să primească împrumuturi de 22 de miliarde de dolari (!?), ceea ce, scrie el, însemna o „sumă monstruoasă pentru România acelor vremuri”. Toate bune şi frumoase, doar că, aşa cum declară în cotidianul.ro cei doi miniştri de finanţe ai României acelor vremuri, care, la intervale diferite, au negociat împrumuturile de la FMI şi Banca Mondială – Florea Dumitrescu şi Petre Gigea -, sumele primite au fost sub 5 (cinci) miliarde de dolari, iar datoria externă din perioada Ceauşescu a fost de circa 13 miliarde dolari, ea începând să fie achitată prin 1981. Sigur că sunt de acord când pravda.ru arată că în România anilor 70-80 cultul personalităţii lui Ceauşescu atinsese culmi uriaşe, dar nu înţeleg ce vrea să spună scriind că „folosea 50 de locuinţe de lux şi o întregă flotă de vehicule”? În fine, dar nu în ultimul rând, mai semnalez o aberaţie: este vorba de sinistra Elena Ceauşescu, cu un rol atât de nefast în România anilor ’70-’80, dar despre care nimeni nu a putut confirma ceea ce scrie pravda.ru: ea „călătorea foarte des la Paris pentru cumpărături”.
S-o spunem pe şleau: fără KGB şi GRU, Ceauşescu n-ar fi căzut aşa uşor, dar să-i plăteşti poliţe şi la 21 de ani după lichidarea lui fizică este mai mult decât odios. Dar, când o face „Pravda”, cine ştie ce înseamnă acest cuvânt înţelege că ea nu a avut de-a face niciodată cu adevărul!
