Putin&Noua Rusie
„Atât oraşul său natal, cel mai vestic oraş rusesc şi cel mai european în acelaşi timp, care fusese construit din voinţa unui împărat absolutist, cât şi educarea sa timpurie în cadrul serviciilor secrete i-au modelat viaţa lui Putin, maniera de a se purta şi morala. (…) Munca în serviciile secrete a devenit pentru el un mod special de a trăi şi de a fi, asemenea preoţilor din biserica romano-catolică. A fost un comunist? Răspunsul este unul afirmativ – dar numai până la un punct. Pentru că, mai presus de toate, fusese crescut în spiritul patriotismului, al naţionalismului rus, iar atunci când a înţeles că regimul comunist a ruinat ţara pe care o iubea atât de mult, s-a disociat de comunism, fie el de factură veche sau nouă (…). Viziunea sa nu este aceea a unei renaşteri sovietice, ci aceea a unei administraţii pe care filosoful prusac G.F.W. Hegel ar fi considerat-o înrudită ca factură cu un sistem raţional, ierarhizat; Hegel chiar a afirmat că absolutismul luminat este, de fapt, momentul ultim al istoriei şi că de aceea are puterea de a rezista timpului.” Într-un bestseller politic, a cărui versiune în limba română a apărut la Editura Litera, Michael Stürmer, fost consilier în anii ’80 al cancelarului Helmut Kohl, unul dintre cei mai reputaţi analişti ai situaţiei politice actuale, corespondent al cotidianului berlinez „Die Welt”, încearcă să răspundă la întrebarea care continuă să facă valuri şi în ziua de azi: Cine este, cu adevărat, Vladimir Vladimirovici Putin? Întrebare căreia i se caută, şi în Uniunea Europeană şi peste Ocean, un răspuns cât mai aproape de realitate în acest an, premergător alegerilor în faţa cărora se va afla Federaţia Rusă, în 2012.
Foarte bine documentată, cu bibliografie la zi, dar şi cu ample motto-uri pentru fiecare capitol, extrase din „Scrisorile din Rusia” ale marchizului De Coustine (călător în secolul al XIX-lea prin defunctul imperiu), analistul german încearcă să pătrundă, şi reuşeşte în mare măsură, dincolo de secretomania, adusă la zi ca spionomanie, după cum se exprimă el, care învăluie Kremlinul. I se dezvăluie astfel cititorului portretul complet al unui personaj care ştie să fie carismatic atunci când o cer raţiunile de stat, dar şi mână forte în situaţii de criză pe teren propriu. Lider naţional (formulă ale cărei dedesubturi politice nu le descâlceşte pe deplin nici Michael Stürmer), Putin este conducătorul care, fără discuţie, a reuşit să redea Rusiei statutul de mare putere, statut a cărui ignorare ar fi o mare greşeală în lumea de azi. Capitol după capitol, în cartea scriitorului german, politicianul de tip nou care este Vladimir Vladimirovici Putin fascinează şi contrariază în egală măsură. El este un intelectual cu strălucite studii de drept la Universitatea din oraşul natal, Leningrad-Sankt Petersburg, poliglot (vorbeşte şi scrie impecabil în germană, engleză şi franceză), maestru de judo, pasionat de muzică (a studiat chitara şi a susţinut o serie de recitaluri), locotenent-colonel aparţinând elitei fostului KGB şi şef al noului FSB, de două ori premier şi preşedinte, timp de două mandate, al Rusiei care s-a „născut” după prăbuşirea URSS. Acestea sunt datele la îndemâna oricui este interesat cât de cât de cei ce conduc moştenirea imperiului destrămat după ce a căzut Zidul Berlinului. Dar, cum insistă în scrisorile sale marchizul De Coustine, primul într-un lung şir de cercetători mai de aproape sau mai de la distanţă ai vieţii politice din Rusia, aparenţele pot înşela şi chiar datele certe, nepuse bine în ecuaţie, pot crea o imagine de ansamblu discutabilă. În ciuda revirimentului economic, spectaculos la prima vedere, dacă se ia în considerare degringolada Rusiei post Boris Elţîn, reviriment datorat nu unui management bine aplicat la concret, ci creşterii preţului petrolului şi al gazelor naturale, Rusiei lui Putin îi lipseşte o activă societate civilă, o legislaţie economică menită să revitalizeze producţia după reprivatizările care n-au făcut altceva decât să schimbe patronii dezagreaţi cu patroni din cercul apropiaţilor, şi o politică externă în căutarea căreia s-au aflat atât Vladimir Putin, cât şi succesorul său, Dmitri Medvedev.
Într-un stil jurnalistic bine asezonat cu virtuţile narative ale textului, aparţinând unui analist care ştie să pună în pagină evenimente, date şi statistici fără să-şi covârşească prin concreteţe cititorul, Michael Stürmer îl prezintă foarte viu pe liderul de la Kremlin şi Casa Albă moscovită în reuniuni internaţionale, la întâlnirile cu jurnaliştii străini, găzduite cu fast la reşedinţele sale prezidenţiale, în biroul de premier sau în zone fierbinţi de criză, cum a fost aceea a pierderii submarinului Kursk.
„În mijlocul unei bine întreţinute zone de parcuri, la vest de Soci, se află palatul Bocharov Ruchey, ascuns după un drum şerpuitor şi un semn de «intrarea interzisă», zidurile sale vopsite în ocru amintind de perioada ţaristă. (…) Aici, sub auspiciile misteriosului «Valdai International Discussion Club» (…), un restrâns grup de universitari occidentali, de jurnalişti şi de specialişti din think tank-uri a fost invitat la un dineu la care urma să participe şi dl. Putin, invitaţii putând să-i pună întebări. Mai întâi a intrat în sala de mese renumitul său câine cu blană întunecată. Apoi a apărut şi stăpânul său, îmbrăcat foarte elegant, într-un costum gri deschis italienesc, cămaşa şi cravata asortându-se foarte bine. Vladimir Vladimirovici i-a salutat pe rând pe toţi oaspeţii, dându-le mâna şi privindu-i în ochi cu acea privire scrutătoare pe care a păstrat-o în mod evident de când a fost ofiţer de informaţii. Atitudinea precaută a lui Putin, care îşi ţine capul întotdeauna puţin înclinat şi priveşte în sus, nu dezvăluie mult despre el şi despre sentimentele sale. În schimb, el vrea să ştie, pe loc, totul despre persona cu care are de-a face.”
Autorul nu ocoleşte nici potemkinadele, nici slăbiciunile personajului său. Cartea se citeşte cu mare interes tocmai pentru că e la limita dintre un nonfiction bine orchestrat şi un aplicat studiu de politologie, care nu ocoleşte analiza atentă a mediului de afaceri, a serviciilor secrete, a zonelor de conflict interetnic, interconfesional, bunele intenţii repede convertite în mania grandorii. Este unul dintre cele mai percutante portrete în evantai ale liderului Noii Rusii, făcut de un istoric şi de un reputat jurnalist, care cunoaşte din interior cancelariile europene şi strategiile Statelor Unite la adresa celuilalt pol de putere.
Asasini şi asasinate care au schimbat istoria lumii
O lectură foarte atractivă, nonfiction cu amestec de thriller politic, oferă cititorului cartea jurnalistului Paul Donnelley, o colecţie de 25 de „accidente” petrecute pe parcursul aparent lin al istoriei, de la Imperiul Roman la Pakistanul zilelor noastre. Evenimente care schimbă brutal faţa lumii sub acoperirea unor presante necesităţi politice care, nu de puţine ori, au fost livrate interesului public drept manifestări ale unor dezaxaţi. De fapt, s-au scris biblioteci întregi care încearcă să acrediteze teoria unicului asasin sau a unui grup restrâns de asasini şi să demonteze mult mai spectaculoasele teorii ale conspiraţiei. Documentat cu rigoarea jurnalistului de vocaţie, Paul Donnelley reface într-un scurt istoric apariţia asasinilor şi cititorul contemporan află cu uimire că ei au activat pentru prima oară în Persia şi Siria, ca fiind membrii unui grup de musulmani fanatici, meniţi să-i cuminţească pe cei ce se opuneau califului abbasid, motivaţi, incert, cu droguri şi alte râvnite plăţi.
„… circulau numeroase poveşti despre crime, asasini înnebuniţi de droguri sau criminali care făceau valuri prin Europa. Exploratorul veneţian Marco Polo povestea cum tinerilor asasini li se administra o băutură care-i făcea să tânjească după Paradis – răsplata pentru moartea lor în acţiune – unde urmau să se dedea plăcerilor. Cuvântul a trecut în franceză şi italiană, spre a apărea în engleză în secolul al XVI-lea cu înţelesul de astăzi.”
Cartea reia alert, cu date la zi, asasinate celebre puse în pagină sub forma unor micro-anchete însoţite de material iconografic adecvat şi are şi o addenda cu o serie de încercări nereuşite de asasinare a unor lideri politici sau lideri ai crimei organizate, a căror intenţionalitate fie a rămas pentru multă vreme secretă, fie a fost motivată, scuzată ca raţiune de stat.
Pentru cititorul de azi, aflat prin intermediul ştirilor într-o lume în care terorismul a devenit obişnuinţă, cazurile clasate, intrate în istorie şi creatore de istorie, ale asasinatelor celebre reintră în actualitate, ca repere şi lecţii inspiratoare pentru cei ce continuă tradiţia. Iată de ce asasinarea lui Iulius Caesar, de pildă, trecută în opere literare după ce a fost minuţios analizată în tratate de gen, continuă să incite şi să intereseze ca fapt istoric în sine. Asasinarea preşedintelui John Fitzgerald Kennedy, cea mai mediatizată şi mai răsucită pe toate feţele dintre cele patru asasinări prezidenţiale din istoria Statelor Unite, asasinarea fratelui său Robert Kennedy, personaj cu mari şanse să se instaleze în Biroul Oval, cele ale lui Che Guevara, Martin Luther King, Malcolm X sau Indira Gandhi, cu toate teoriile conspiraţiei aferente, continuă să facă valuri şi în prezent. Aşa cum urmările atentatelor nereuşite la viaţa lui Ronald Regan şi la cea a Papei Ioan-Paul al II-lea şi-au dezvăluit abia în ultimul timp urmările nefaste, ţinute o bună perioadă top secret. Bestsellerul lui Paul Donneley atrage atenţia, dacă mai era nevoie, asupra pericolului muşamalizării şi motivării unor asemenea acte-limită, concluzionând: „De mii de ani omenirea a încercat să-şi rezolve problemele politice prin intermediul asasinatelor. Uciderea duşmanului era văzută – şi în unele ţări încă mai este – ca o modalitate acceptabilă de a răsturna guverne. Nu-ţi place conducătorul? Împuşcă-l! Aruncă-l în aer! Înjunghie-l! Otrăveşte-l! Metodele de a ucide sunt aproape nelimitate”.
Cum să pictezi un mort
După ce a cochetat la începutul carierei de scriitor cu poezia, Sarah Hall a trecut la proză şi bine a făcut, pentru că romanul ei „Michelangelo electric” a fost nominalizat la prestigiosul Premiu „Man Booker” şi s-a bucurat de un răsunător succes internaţional la început de mileniu. O altă schimbare de registru a făcut-o pe prozatoare să-şi încerce talentul şi în science-fiction şi fantasy, genuri abandonate însă din pasiune pentru romanul polifonic, ţesătură subtilă între aparenţă şi realitate. Cu noul titlu, „Cum să pictezi un mort”, Sarah Hall a dat din nou lovitura adjudecându-şi a doua nominalizare la „Man Booker”, în 2009. Scrisă în patru registre, care îmbină confesiunea la persoana I cu naraţiunea impersonală, în bună tradiţie a romanului realist englez, cartea mixează pagini de jurnal, evocări, false traduceri, admirabil legate între ele prin povestiri scurte aparent de sine stătătoare, care sub demersul elucidării unor destine ieşite din comun adâncesc şi mai mult misterul, fără ca autoarea să ocolească stilul liric sau voite pastişe la scrisul clasicilor. Personajele ei vin din lumea artelor vizuale – un pictor de naturi moarte, din Italia anilor ’60, Ignor Giorgio, pictorul celebru din Umbria, autor de peisaje montane, şi fiica lui, Susan, artistă şi curatoare a unei săli de expoziţii – sau dintre marginalii handicapaţi, tânăra oarbă care îngrijeşte mormântul pictorului italian, încercând să-şi apropie lumea pe care nu o mai poate vedea. Aflaţi în faţa sfârşitului sau marcaţi de evenimente tragice, eroii lui Sarah Hall au o sensibilitate dezarmantă, îşi analizează tăios existenţa, încearcă să înţeleagă greşelile trecutului. În bună şcoală post Virginia Woolf şi al ei repertoriu de voci narative, tânăra (încă) prozatoare britanică îşi dovedeşte în acest roman şi apetenţa pentru fina analiză psihologică, dar şi înzestrarea de bun observator al unor medii pitoreşti sau al unor mentalităţi în schimbare, în Italia anilor ’60 sau în Londra zilelor noastre.
„Peter trebuie să viziteze Galeria Naţională din Londra. Să vadă ceramica glazurată şi cositorul, solzii uzi de peşte şi ochii cu tentă aurie, studiile de marine ale lui Velasquez. Trebuie să vadă lichidul acumulat în orbite. Trebuie să vadă aceste picturi şi să nu încerce să interpreteze ustensilele sau religia sau orice asemenea lucru, şi nici nu trebuie să încerce a descifra simbolismul lucrărilor Vanitas sau paradoxul elegant al fiecărui titlu. Peter trebuie să simtă temperatura carenei, linţoliul apelor mării peste ea, pocnetul cojii când căţelul de usturoi este curăţat. Trebuie să audă scrâşnetul mojarului în bucătărie. Şi trebuie să vadă libelula lui Van Os – îngheţată în aer – cu aripile transparente, esenţa zborului.”
Misterul titlului, nu metaforic, ci la propriu, este elucidat la sfârşitul romanului printr-un amplu citat din „Manualul maestrului pictor” al lui Cennini, în care artistul medieval dă indicaţii asupra modului în care poate fi pictat… un mort.
Imperiul pierdut
O nouă aventură palpitantă a soţilor Sam şi Remy Fargo este „Imperiul pierdut”, purtând semnătura unui foarte cunoscut şi foarte bine vândut autor de suspans, Clive Hussler (de data aceasta în tandem cu Grant Blackwood). Cele două personaje, pe care cititorii de gen le-au admirat în „Aurul spartanilor”, sunt transportate de autori în Tanzania. Peisajul exotic e un loc predilect pentru mistere – în cazul nostru, al navei Shenandoah, dispărută de mult -, mistere care parcă abia aşteaptă să fie elucidate de cei doi detectivi fără voie. Un artefact străvechi, un partid politic mexican care se revendică direct din suveranii azteci, lupte cu adversari redutabili îi poartă pe protgonişti prin Africa, Anglia, pădurile tropicale din Noua Guinee, Insulele Kurile, coastele vulcanului Krakatau şi jungla mexicană. Acestea sunt ingredientele unei proze cu mare risipă de efecte şi încâlceli aventuroase, în care trecutul şi prezentul fac schimb de atmosferă stranie şi de secrete bine păzite.
„Păstrau un secret de dimensiuni colosale. Ţinând cont de caracterul spectaculos al descoperirii pe care o făcuseră în săptămânile care urmaseră dezgropării clopotului de pe Shenandoah, fusese un şoc când îşi dăduseră seama că nimeni altcineva în afară de ei, de Selma, Pete, Wendy, de profesorii Milhaut şi Dydeel şi de Kil nu avea cunoştinţă de ceea ce găsiseră. Canoea din Madagascar se afla încă pe altarul din peştera Gurii Leului; corabia Shenandoah era încă în interiorul ravenei de pe insula Pulau Legundi, îngropată sub cinci metri de cenuşă rezultată în urma erupţiei vulcanului Krakatau; statueta păsării maleo, pe care o recuperaseră de pe Shenandoah, era ascunsă în seiful din camera de lucru; încăperea ceremonială de sub calderă rămăsese ascunsă şi neatinsă.”
Consum de adrenalină, răsturnări neaşteptate, soluţii ingenioase pentru a ieşi din încurcături, iată reţeta care funcţionează încă o dată în „Imperiul pierdut”, dovedindu-şi viaţa lungă spre deliciile cititorilor care gustă această specie de thriller.
Aştept răspuns
„Ce-ar fi fost dacă şi-ar fi asumat o nouă viaţă şi s-ar fi oprit la ea? Poate că asta era soluţia. Dăduse greş ca tată, dar totuşi avea suflet de profesor, şi ideea asta îl încânta, îl liniştea gândul că mai putea avea influenţă asupra vieţii unei persoane tinere.
S-a întrebat ce-ar fi fost dacă ar fi devenit un om obişnuit, un simplu profesor de liceu, pe care toţi elevii să-l placă şi care să aibă o influenţă greu de imaginat. Ar fi trăit prin ei. Poate că ideea asta este banală şi stupidă, dar nu părea un plan deloc prost în condiţiile date, şi s-a lipit de tapiţeria rece şi a închis strâns ochii.
Şi-a făgăduit că nu avea să se mai gândească niciodată la Ryana. Nu avea să se mai gândească niciodată la Jay sau la Rachel. Nu avea să se mai gândească niciodată la Miles. «Nu suntem cu toţii spirite?», a şoptit un glas. Dar nu avea să se mai gândească nici la asta niciodată.”
Sfârşit în forţă al unui thriller psihologic pentru a cărui primă parte scriitorul american Dan Chaon a ales ca motto câteva versuri din elegiile nordice ale Annei Ahmatova. Un thriller în care vieţile a trei necunoscuţi se întrepătrund misterios, reinventând trecutul şi aflându-se în faţa unui viitor care e departe de a-şi dezvălui toate secretele. „Aştept răspuns” a figurat în topul celor mai bune cărţi ale anului 2009, alcătuit de „Publisher Weekly”. Cu siguranţă, labirintul de crize şi furturi de identitate, de psihologii tulburate şi de dezvăluiri în cascade au contribuit la acest loc demn de invidiat de către scriitorii genului. Dan Chaon ştie să-şi ţină cititorii cu sufletul la gură şi are deja o reţetă care îi asigură succesul: personaje bine conturate, dispuse să încerce experienţe extreme, să-şi schimbe existenţa atunci când se profilează eşecul. O atmosferă încărcată negativ, pe alocuri nu departe de aceea din romanele care investighează răul ale lui Stephen King, particularizează şi ea scrisul acestui autor de succes, într-un gen care nu mai e considerat de mult unul minor.
Rămăşiţele unui axolotl
Considerată un copil-minune al literaturii germane, Helene Hegemann, o berlineză născută în 1992, aspiră să fie creator absolut: romancieră, autoare de piese de teatru, regizoare de film. În toate aceste trei domenii a avut deja succese răsunătoare, încununate cu premii, dar şi parte de contestări furibunde. Pentru că, dezinvoltă, dar şi tenace în a considera că face bine ceea ce face, Helene Hegemann crede că „autenticitatea nu există, doar sinceritatea există”, şi afirmă răspicat: „Mă servesc de orice m-ar putea inspira şi de lucrurile care mă stimulează”. Ea e noua stea a noii literaturi produse de internet. O literatură nu de puţine ori la limita patologicului, cu personaje adolescente care nu mai au curajul să se gândească la nimic, a căror existenţă se desfăşoară minimalist între partide de drog şi sex, combinate cu violenţă fizică şi de limbaj. Existenţă de panopticum uneori. Micro romanul lui Helene Hegemann, având-o ca eu narator pe tânăra de 16 ani Mifti, care ţine un jurnal, taie în carnea vie a unei realităţi arondate culturii techno, confesiunilor făcute cu luciditate rece şi cu sufletul la gură.
„Chestia asta cu violul trebuie să arate faptul că încă îmi fac iluzii legate de nemernicu’ ăla. Îl iubesc. Nu este singurul om pe care-l iubec, dar este singurul în care am încredere în lumea asta de doi bani, ce nu are nimic de-a face cu realitatea. Aşa. Pe urmă, am avut până de curând o mamă. Discuţia poate fi cu totul simplă. Mama suferea de schizofrenie, de nevroză compulsivă, era sadică, foarte deşteaptă şi incapabilă să muncească din cauza drogurilor. Am trăit împreună într-o garsonieră şi am dormit în acelaşi pat până în clipa în care a murit (…) Eu pot să spun despre toate astea doar atât: «Da, am rezistat, deşi nu înţeleg cum». Lucrul ăsta nu poate face din mine o expertă. E un lucru greu. E greu să fii torturat.”
