Ultimul comentariu despre scena politică din Anglia scris de Alison Mutler, o ziaristă englezoaică ce stă în România.
După o dramă tensionată de cinci zile care a excitat şi provocat din cale afară clasa politică, jurnaliştii şi publicul, a venit deznodământul.
Anglia are primul guvern de coaliţie de la Al Doilea Război Mondial încoace şi cel mai tânăr prim-ministru în 200 de ani.
În ultimele zile s-a inflamat scena politică mai ceva ca la epidemia de tuberculoză din Londra în secolul 19. Politicienii altminteri chibzuiţi l-au descris pe cel care a fost desemnat noul vicepremier Nick Clegg ca „orice târfă din istorie”, după ce a negociat soarta partidului Liberal Democrat cu ambele partide mari. S-a vorbit despre „lupte de câini” între partide şi „târguri de cai” între politicieni, după ce nici un partid nu a reuşit să ajungă la o majoritate, prima dată din 1974. Slavă Domnului că Marea Britanie mai are regină, că altfel nu mai ar fi Albion. Elisabeth a II-a a văzut 12 prim-miniştri de când este regină şi a rămas cam singurul om care era neperturbat de furtunile din ultimele zile.
Marţi seară, politicienii au acceptat inevitabilul. Gordon Brown şi-a prezentat demisia din partid, ca premier, dar şi din politică, însoţit de soţia şi de cei doi fii ai săi, spunând că rolurile lui de soţ şi tată sunt mai importante decât cel de premier. A anunţat-o pe regină despre intenţiile sale. A venit David Cameron, liderul Partidului Conservator, şi a început nu numai un nou guvern, ci şi o eră nouă.
Normalitate şi tradiţia au câştigat din acest transfer de putere rapidă, încărcat de secole de tradiţie. Însă Anglia nu mai este ce a fost.
Anglia are prima coaliţie adevărată de la Al Doilea Război Mondial, care îi irită enorm pe englezi, opunându-se ideii de coaliţie sau power-sharing. Nu numai că Cameron este cel mai tânăr prim-ministru din ultimii 200 de ani, dar şi „Tories” s-au mutat la stânga, şi din cauza lui Cameron, care este „un conservator cu faţa umană”, şi ca urmare a coaliţiei cu Lib-Dems, lucru de neperceput acum câteva săptămâni.
Aceşti Lib-Dems au negociat abil. Au obţinut 5 posturi de minister în guvern, au impus politica lor în domeniul impozitelor, dar cel mai interesant, au reuşit să fixeze o dată pentru noi alegeri. În trecut, cel care era prim-ministru putea să stabilească alegeri când voia, care îi oferea un avantaj enorm. Acum acest Cameron va fi silit să guverneze până mai 2015. Clar că ar fi preferat să anunţe alegeri mult mai devreme înainte ca electoratul să se deziluzioneze şi să se plictisească de conservatori.
În privinţa României, noul guvern nu va fi la fel de prietenos ca şi precedentul. William Hague, noul ministru de Externe al Angliei, este cunoscut ca un dur şi sceptic în privinţa Europei. Am mai spus, Anglia face şi nu face parte din Europa. Mulţi acolo se simt mult mai apropiaţi cultural şi istoric de Statele Unite.
În privat, mulţi „Tories” sunt furioşi. Au revenit după 13 ani în Downing Street, dar nu este victorie sau triumful la care au visat. Este o victorie pragmatică şi la limită, nu o victorie romantică. Realitatea ciudată este că nici un partid nu a câştigat pe 6 mai. Laburiştii au fost pedepsiţi că au stat mult în guvern, au făcut greşeli, şi Gordon Brown nu este simpatic. Este cum se zice un „curmudgeon”, cuvânt intraductibil în limba română şi nu numai. Un curmudgeon este un bărbat peste 50 de ani care este morocănos, încăpăţânat, nu îndulceşte situaţia să fie pe placul oamenilor şi spune lucrurile pe şleau, dar nu este rău. În privat poate să fie un om dulce şi senin, dar imaginea publică este altfel. Brown este un „curmudgeon” perfect. Cred că este greu pentru mulţi englezi orbiţi de părerile lor să creadă că Brown poate într-o zi să conducă FMI-ul cum se mai scrie.
Ceea ce a părut să fie o telenovelă cu isterii şi acuzaţii în ultimele zile în final s-a transformat într-o dramă complexă shakespeariană, cum am mai scris. Nu s-a terminat piesa pentru că este complexă şi complicată. Vom vedea ce pot face englezii cu noua lor situaţie politică.
