Problema (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

Problema omului problemă

A pleca – A rămâne

Unde a pleca? Unde a rămâne?

Eu, Gheorghe Schwartz, om problemă – problema evreu –

nu am voie să mă plâng de destin: m-am născut în anul 1945 şi, spre deosebire de CEI O SUTĂ, spre deosebire de mai toate generaţiile trecute, eu am fost scutit să trăiesc un război. Şi n-am trăit nicio deportare, niciun pogrom definit drept pogrom. Eu, om problemă – problema evreu – nu am trecut prin nicio alarmă, aşa că am trăit doar războiul din vreme de pace.

Şi, totuşi, de ce-mi vine din străfunduri veşnica nelinişte?

De unde veşnica dramă între a rămâne şi a pleca?¹

Problema evreiască se află chiar în evreu².

Argument

A pleca, a rămâne, unde a pleca? unde a rămâne?

Cartea aceasta nu se vrea nici eseu şi nici proză de ficţiune. Sau ambele în acelaşi timp. „Subiectul evreu” a fost studiat de istorici, de politologi, de eseişti, de psihologi, inspirat din el s-au născut romane, nuvele, piese de teatru, picturi (dar mai ales tradiţia unei mulţimi de caricaturi), nenumărate filme, ba chiar şi lucrări vocal-simfonice. Subiectul acesta a prilejuit multe anchete, reportaje, interviuri şi a devenit materie primă pentru lucrări obiective, subiective, cu abordări pro şi contra. Aşa că este greu să-l faci pe cineva de pe margine să înţeleagă ce a fost realitate şi ce este ficţiune. Întrucât istoria acceptată – azi şi aici, totdeauna şi pretutindeni – ţine de ceea ce scriu autorii contemporani, în succesiunea celor de dinaintea lor, fiind de aşteptat ca autorii de mâine s-o scrie altfel, acesta este motivul care a permis şi permite minimalizarea, negarea, mistificarea. S-a dovedit că „subiectul evreu” poate fi folosit oricum, aşa că a fost folosit oricum. Rândurile de mai jos – atât material documentar, cât şi ficţiune posibilă asupra acestui subiect – nu vor decât să încerce să(-mi) lămurească locul evreului român în spaţiul românesc şi în diferitele destinaţii ale pribegiei din ultimii ani şi nu numai. Pentru că şi ultimii ani au apărut din siajul anilor precedenţi şi ai anilor de demult. Rătăcind de-a lungul şi de-a latul istoriei, întrebarea este „unde trebuie să se situeze evreul – fizic şi sufleteşte – în vremurile noastre pentru a nu mai fi socotit de alţii şi de el însuşi om problemă?” (Vremurile noastre? Când va putea, în sfârşit, şi evreul să vorbească despre „vremurile noastre”?)

De aceea nu mă voi mira dacă unora li se vor părea străine întrebările pe care (mi) le pun. Nu ştiu dacă rândurile acestea vor răspunde şi întrebărilor puse de alţii – evrei sau neevrei – şi nu ştiu nici măcar dacă, peste un an sau doi, formularea astfel a întrebărilor mele să mă mai satisfacă măcar pe mine.

Pe de altă parte, istoria nu este decât un lung şir de atrocităţi: civilizaţia se poate defini ca îndepărtarea de starea de animalitate, doar că starea aceasta n-a dispărut niciodată cu totul şi găseşte din când în când să răbufnească în acte de sadism, crime şi genocid. Nicio perioadă din istorie n-a fost scutită de asemenea episoade mai mari sau mai mici, în funcţie de posibilităţile tehnice ale momentului respectiv şi nu doar evreii au fost jertfiţi. Nici pe departe! Doar că, refuzând să dispară ca popor, supravieţuind istoriei, evreii au trecut mai des prin ipostazele de victime favorite. Însă moartea celorlalţi nu poate face pe nimeni să simtă mai puţin tragică propria nenorocire şi nenorocirea celor apropiaţi. Şi, fiindcă toate popoarele au jucat măcar o dată rolul celui hăituit, tradiţionala soartă a evreilor este doar un capitol de istorie pentru majoritatea neevreilor. Sau nici măcar atât.

Lumea este în primul rând preocupată de propriile necazuri. „Scriitorii naţionali”, „poeţii naţionali”, emblemele deşteptării spiritului naţional, au semnalat mereu pericolul străinilor, iar prin prestigiul lor, prin imensa lor autoritate, au fost întotdeauna portdrapelul împotriva alogenilor. În diferitele locuri au trăit diferiţi alogeni, dar aproape peste tot – până ce n-au fost alungaţi – erau şi sunt prezenţi şi evreii. Aşa că, preluaţi de unii de la alţii, evreii n-au lipsit niciodată din tiradele naţionaliste, încât antisemitismul a devenit şi este o manifestare tradiţională, tradiţie posibilă tocmai pentru că evreii, spre deosebire de alte naţiuni, au supravieţuit vremurilor şi, deci, atacurile împotriva lor au putut câştiga continuitate. Este singura explicaţie de ce pot avea loc persecuţiile împotriva întregului neam evreiesc, indiferent de ce se speră a se obţine în urma acelor acţiuni. Andrei Oişteanu descrie meseriile evreilor meşteşugari, oameni în general umili³, ce să le iei acelor sărăntoci? Pe de altă parte, da, au fost întotdeauna şi evrei extrem de puternici, evrei inventivi, avuţi şi chiar foarte avuţi. Aceştia „avea rost” să fie vânaţi pentru a li se lua bogăţia. Dacă pogromurile care au ucis sărăntocii au fost mai mult acte instinctive, e drept că sprijinite de autorităţi religioase şi laice, atacurile împotriva evreilor bogaţi au avut mobiluri mult mai raţionale. Conştienţi de aceste riscuri, evreii au trebuit să găsească mereu soluţii pentru a se salva pe ei şi averile lor. Una dintre soluţii – măcar pentru un timp limitat – a fost să se facă utili, mai ales în situaţiile de criză.

De-a lungul timpului, viaţa evreilor a fost diferită în Egipt, în Babilon, în Imperiul Roman, în Spania, în Imperiul Otoman, în Anglia, în Ucraina, în Polonia etc. A fost diferită peste tot, diferită în timp chiar şi în acelaşi spaţiu geografic. Doar două exemple:

În America de Nord, „pentru prima oară evreii începeau să se integreze, fără să fie nevoiţi să renunţe la religia lor. Acest fapt a avut o consecinţă enormă pe termen lung pentru populaţia evreiască din America de Nord, care se înmulţea cu repeziciune. Însemna, de fapt, că evreimea nu se mai constituie dual: Ereţ Israel şi diaspora. Prezenţa evreiască în lume constituia, mai curând, un tripod de forţe: Israel, diaspora, evreimea americană. Aceasta din urmă era destul de diferită, în natura ei, de toate celelalte stabilimente ale diasporei şi s-a dovedit, în cele din urmă, drept a treia forţă, care a făcut posibilă apariţia statului sionist. Deocamdată, asta era pentru viitor; dar chiar şi la începutul perioadei moderne, acceptarea evreilor în zona de influenţă anglo-saxonă manifesta un impact din ce în ce mai mare asupra rolului pe care-l jucau evreii în economie, conferindu-i o permanenţă şi o stabilitate pe care nu le cunoscuse înainte. Au fost perioade în Antichitate, în evul întunecat şi la începutul Evului Mediu, apoi în secolul XVII, când evreii se dovediseră negustori şi întreprinzători străluciţi, adesea extrem de prosperi. Dar puterea economică a evreilor era în acelaşi timp ultra-vulnerabilă; nu se puteau bizui pe protecţia legilor. Atât în lumea creştină, cât şi în cea islamică, averile evreilor putea fi oricând confiscate, fără bază legală. Se poate spune că asaltul naziştilor asupra afacerilor evreieşti, în 1933-39, sau confiscarea averilor evreieşti de către statele arabe în 1948-50 nu au fost altceva decât ultimele şi cele mai extinse atacuri asupra populaţiei evreieşti. [ultimele? – nota mea, Gh. Sch.] De regulă, până în secolul XVII, averile evreilor erau tranzitorii sau, în cel mai bun caz, migratoare, şi contribuţia evreilor la dezvoltarea unei economii internaţionale, bazate pe spiritul întreprinzător era, evident, limitată. Evreii se pricepuseră întotdeauna la folosirea şi transferurile de capital. Dar, din momentul în care s-au stabilit în societatea anglo-saxonă, s-au simţit protejaţi de legile existente, drept care au trecut la acumularea de capital. Încrederea în drepturile ce le fuseseră acordate i-a făcut să-şi extindă aria de activitate. Comerţul, în special cu articole de mici dimensiuni şi mare valoare, precum bijuteriile, care puteau fi ascunse şi transportate clandestin dintr-un loc în altul, nu mai constituia aproape singura preocupare economică în care evreii se implicau fără să se teamă” etc.⁴

Acest lung citat din cartea unui neevreu merită cel puţin câteva comentarii. Să le luăm pe rând.

– „Se poate spune că asaltul naziştilor asupra afacerilor evreieşti, în 1933-39, sau confiscarea averilor evreieşti de către statele arabe în 1948-50 nu au fost altceva decât ultimele şi cele mai extinse atacuri asupra populaţiei evreieşti” → istoria a dovedit că o tradiţie nu se termină decât odată cu stingerea celor ce o au „în dotare”. Cum antisemitismul nu aparţine unor populaţii dispărute, mi se pare mai mult decât optimistă speranţa că asemenea atacuri nu vor mai putea avea loc. În afară de aceasta, orice răsturnare brutală a unui regim politic duce la abuzuri (desigur, nu numai împotriva evreilor). Naţionalizările din România şi din celelalte ţări aşa-zis comuniste au dus de asemenea la confiscări şi la lichidarea celor cărora acele bunuri le-au aparţinut de drept.

– „Prezenţa evreiască în lume constituia, mai curând, un tripod de forţe: Israel, diaspora, evreimea americană” → ceea ce naşte alternativele pentru itinerariile pribegiei fără sfârşit a evreilor. „Să plec? Unde să plec? Când e momentul să plec?” Exodul evreiesc este o mişcare browniană: unii au emigrat în Ţara Lor, în Israel şi ulterior au plecat mai departe, în funcţie de oportunităţile reale sau iluzorii pe care le-au întâlnit. Alţii au făcut acest drum invers, părăsind Europa spre Eretz Israel. Sau America. În ambele sensuri.

– Averea tranzitorie, „comerţul, în special cu articole de mici dimensiuni şi mare valoare, precum bijuteriile, care puteau fi ascunse şi transportate clandestin dintr-un loc în altul, nu mai constituia aproape singura preocupare economică în care evreii se implicau fără să se teamă” → ţine tot de viaţa „cu geamantanele mereu pregătite” pentru a mai putea scăpa dintr-un anumit loc azi aparent sigur, mâine…?

Al doilea exemplu (dintre cele foarte multe): Peninsula Iberică în evul mediu: „Două date relative sunt poate mai valoroase decât cifrele absolute: cel puţin în Peninsula Iberică, cu cât oraşele sunt mai importante, cu atât procentajul populaţiei evreieşti este mai ridicat, potrivit unei <reguli> pe care o regăsim şi în epoca modernă [Sublinierea mea, Gh. Sch.] în istoria evreilor.; deplasarea în zonele rurale a evreilor zarafi, medici, intermediari comerciali, conferă populaţiei evreieşti o puternică vizibilitate, cu mult superioară celei pe care i-ar asigura-o o prezenţă cantitativă neglijabilă, căci evreii constituie în genere, sub 1% din populaţia totală (chiar şi în Spania, unde sunt proporţional mai numeroşi, ei reprezintă cel mult 2-3%)”⁵.

Evreul e făcut să plece. Nimeni nu pleacă din locul naşterii, din locul grupului de adopţie dat⁶ decât atunci când fie că nu are încotro, fie că i se înfăţişează o speranţă pentru o viaţă mai bună. Oamenii se mişcă de când lumea: pentru a supune pe altul, pentru a se salva pe sine. Astăzi trăim un episod din lunga migraţie: refugiaţii venind cu sutele de mii din Asia şi din Orientul apropiat, populaţia riscând să moară de foame în sudul Saharei: jumătate dintre cei de acolo declară că ar pleca, dacă li s-ar ivi prilejul chiar şi pe „scara de incendiu”; în Ghana şi Tanzania chiar trei sferturi dintre cei chestionaţi. Toţi vor să vină în Europa. Ca evreul, lăsând totul în urmă, doar pentru a-şi salva viaţa sau sperând la nişte oportunităţi. Însă oamenii problemă reprezintă poporul migrator cu cea mai lungă perioadă de mutare dintr-un loc într-altul. Şuvoiul de refugiaţi vrea în Europa. Evreul, chiar şi cel din Europa, are veşnica problemă a omului problemă: să plec? când să plec? să amân? să rămân? Chiar şi astăzi, când are Ţara Lui, un mare procent din populaţia evreiască pendulează pe toate meridianele lumii.