Problema (10)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

Mai mult decât atât, în ceea ce mă priveşte, cartea Zohar, cartea înţelepciunii, nici nu m-a format şi nici nu mi-a decis opţiunile. Iată, sunt eu mai puţin evreu decât comunitatea de evrei care a reuşit să fugă în celebrul caz Entebbe? „O literatură foarte cuprinzătoare a conservat, începând din Evul Mediu târziu, producţia adesea foarte fecundă a cabaliştilor. Lucrarea literară centrală a acestei mişcări, Cartea Zohar (Cartea splendorii), apărută pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, a ocupat vreme îndelungată în conştiinţa unor cercuri foarte largi rangul unui text sacru de o valoare imensă, bucurându-se chiar de o consideraţie canonică. Până în zilele noastre s-a putut demonstra aceasta când, după întemeierea statului Israel, evreii din Yemen, o comunitate periferică din Arabia de sud, foarte izolată în sine, au sosit în Israel aproape în totalitate pe <covoarele fermecate> ale avioanelor. A trebuit să-şi lase acolo pe loc toată avuţia; dar printre puţinele lucruri de care n-au voit să se despartă a fost Cartea Zohar. Mulţi au dus cu ei exemplarul lor din această carte, al cărui studiu s-a păstrat viu în sufletul lor până astăzi.¹” Până şi cultura iudaică, atâta câtă este în fiecare evreu, este atât de diferită…

În cele mai vechi mituri, ni se povesteşte „de unde au venit” diferitele popoare. Cum cartea de faţă se ocupă de evrei şi de scriitorii evrei² în căutarea unui loc unde să găsească măcar o vreme iluzia securităţii³, am întreprins o mică anchetă printre cunoştinţele din Israel, întrebând „Ce autor de limbă română de la voi, cunoaşteţi?” şi am rugat să întrebe şi câte un vecin neoriginar din România. Cei mai bătrâni veniţi din România mai ştiu unu-două nume dintre membrii Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel, marea majoritate a celor mai tineri niciunul. Scriitorii originari din România, continuând să scrie în limba română, rar au depăşit cercul lor de cunoştinţe. Despre o celebritate reală pentru ei nici nu poate fi vorba. Chiar şi cei ducând cu ei o oarecare notorietate din ţara de adopţie dată, din ţara de unde au plecat, chiar şi aceia se pierd în anonimat. Nici cei risipiţi pe alte meridiane, continuând să scrie în limba maternă, nu sunt mult mai cunoscuţi în noile lor ţări de adopţie. Nici evreii, nici românii, mai ales cei ce continuă să scrie în limba română. Evreii s-au mutat, şi ca scriitori, dintr-un ghetou în alt ghetou. Unde, continuând să folosească limba de acasă, formează un ghetou în ghetou. Pentru minunatul său Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, Al. Mirodan mi-a cerut un scurt articol pentru litera „G”. I-am trimis un text intitulat Gata, un text care din nu ştiu ce motiv n-a apărut. Am scris acolo că scriitorul evreu de limbă română a ajuns în gara finală, o fundătură după care orice itinerar se opreşte. Asta atât în Israel, unde generaţiile tinere nu mai vorbesc româneşte – cu puţinele excepţii de rigoare -, cât şi în România, unde numărul scriitorilor evrei este pe cale de dispariţie. (Al. Mirodan mi-a scris o dedicaţie pe unul dintre volumele tipărite. „Dlui Gh. Schwartz, cu un salut colegial, de condei şi cu speranţa că vom ajunge împreună la litera S. Al. Mirodan, Tel Aviv, 1997”. Al. Mirodan n-a ajuns la litera S. Nici măcar la litera J. Al Mirodan a murit, lăsând în urmă, în buna tradiţie românească, un mare proiect neterminat.)

Am căutat un evreu scriitor cu oarecare notorietate în România şi am încercat să-i urmez cariera în Israel. M-am oprit la Virgil Duda. Nu l-am cunoscut personal, deşi nu ne despărţeau mulţi ani. Aflu de pe Wikipedia că la naştere l-a chemat Rubin Leibovici, că a emigrat în Israel în 1988. Ştiam că e frate cu criticul Lucian Raicu, plecat şi el, dar la Paris. I-am citit pe vremuri romanul Catedrala. A fost comentat favorabil în ţară de cei mai renumiţi critici, a luat şi câteva premii literare importante. Al. Mirodan povesteşte un fragment dintr-un eseu al lui Duda, Sfârşit de decembrie, o scenă petrecută în Gara de Nord în 1989. Iată cum interpretează Mirodan textul: „<Scena din Gara de Nord> constituie declicul, momentul acela cheie (egal şoc, fiindcă momentele-cheie din viaţă nu sunt niciodată moi sau liniştite) care l-a hotărât pe autor să plece din România. Sau, mai corect, să-şi pună problema plecării (problemă care la unii durează un an întreg, la alţii şapte, iar la alţii până la groapă cu minian⁴ şi kadiş⁵, la cimitirul Giurgiului. Cartea ne înfăţişează motivele – ghemul de motive – care l-au împins pe Duda, scriitor cunoscut şi recunoscut în România, cu loc solid în viaţa literară, să-şi ia nevasta şi fata şi să plece în Israel. De fapt, ar trebui spus să fugă. Întâlnim, bineînţeles, foamea şi frigul din deceniul opt, celebru acum, dar şi <chestiunea evreiască>, şi prezenţa colonelului, şi decretele, şi multe altele. Cu toate acestea, cartea lui Duda nu este notabilă prin informaţiile privind calitatea românească a epocii (s-a scris şi până la ea, şi după aceea, mult mai mult în materie), ci prin modul cum a încasat romancierul loviturile primite din partea acestei realităţi.”⁶. Într-adevăr, scriitor recunoscut şi, cel puţin aparent, în plină ascensiune în România. A primit premii literare şi în Israel şi chiar şi în ţară, după 1989. Am întrebat şi despre el, prietenii din Israel. Nu ştiau nici ei mare lucru, chit că printre scriitorii de limbă română era, desigur, cunoscut şi respectat. Dar mai cunoscut a rămas în România. Încă… Însă, mă gândesc la stropul speranţei de recunoaştere a scriitorului de limbă română: e preferabil să fii apreciat de o grupare pe cale de dispariţie (recte scriitorii de limbă română din Israel, precum şi cititorii de limbă română de acolo) sau să fii acceptat de scriitorii şi publicul din România, mai mulţi şi cu perspectiva de a mai dăinui? Bine, veţi spune că nu pentru glorie emigrează evreii. Nu pentru glorie, însă, dacă te consideri scriitor, vrei să fii citit de cât mai mulţi oameni. Povestea că scrii doar pentru tine rămâne valabilă doar până ce tipăreşti primele rânduri. Şi, de obicei, o faci nu fără eforturi… Concluzia (mea): dacă vrei să ai şanse să fii cunoscut în Israel, trebuie să pleci acolo de mic şi să scrii în limba ţării. Abia atunci îţi cresc şansele de unu la un milion.

Dacă am apreciat că un autor are şanse de celebritate reală de unu la un milion, un autor în diaspora are şansa de unu la multe sute de milioane. (Când se publică în presa din ţară despre un premiu prestigios câştigat de un autor de limbă română undeva în lume, putem fi mândri, însă convinşi că lucrurile nu depăşesc evenimentul. În anul 1991 am fost într-o delegaţie oficială într-o regiune extrem de prosperă din Franţa şi m-am întâlnit cu omologul meu de acolo. Tot în buna tradiţie românească, i-am făcut nişte mici atenţii, în primul rând o medalie cu efigia lui Mihai Eminescu. Omul, funcţionar cultural cu putere de decizie, mi-a mulţumit din inimă, dar a trebuit să-i explic cine a fost poetul nostru naţional. Dintre românii celebri, nu-i ştia decât pe Nadia Comăneci, pe Ilie Năstase şi pe Hagi. În altă ordine de idei, tot în A.D. 1991, România reprezenta o imensă pată albă pentru oamenii din prospera regiune franceză, iar întrebările la care trebuia să răspund o dovedeau cu prisosinţă – de exemplu, dacă avem curent electric. Eu am pomenit, printre altele, despre aşa-zisa „criza de hârtie” care ne punea mari probleme exprimării publice în acei ani. Pe drumul de întoarcere, am descoperit în bagajul meu un top de hârtie, soluţia pe care au găsit-o bunele mele gazde pentru criza de hârtie din România.)

Hotărâtor pentru a fi cunoscut în interiorul grupului de adopţie dat este să apari în programa şcolară ori să fii cât mai des prezent pe micul ecran. Când ieşi cu o carte dincolo de graniţă, aceste atu-uri dispărând, dispari şi tu. Câte persoane dintre o sută de mii de români, excluzându-i pe cei din branşă, pot numi un scriitor dintr-o ţară vecină, Bulgaria, de pildă? Şi câte persoane dintre o sută de mii de bulgari pot numi un nume de scriitor român? Plecarea unui scriitor presupune asumarea pierderii nu numai a obiectelor moştenite şi acumulate, a tabieturilor, dar, prin reducerea drastică a cititorilor, şi câtimea faimei din grupul de adopţie dat, fiind infinit mai greu de a o recâştiga altundeva. Iar scriitorul este o fire eminamente orgolioasă⁷…

Situaţia scriitorul evreu de limbă română este la fel de lipsită de speranţă în România ca şi în Israel. Revenit dintr-o vizită în Ţara Sfântă, am publicat un articol în România Literară (18 – 24 martie 1998) intitulat Amurgul unei literaturi şi am afirmat că „Pe două continente diferite, scriitorii evrei de limbă română <mor frumos>. Impresia pe care ţi-o dau confraţii din Israel este că ei s-au îngrămădit acolo într-un <ghetou românesc>. Un ghetou lipsit de grădiniţe şi şcoli. Ei se bucură dacă le apare o carte în România, loc de unde n-au putut pleca în mod real niciodată. De aceea nu ştiu cât de adânc va fi stratul de istorie lăsat de scriitorii [evrei] de limbă română în cultura statului Israel, însă sunt convins că literatura din România are un bogat filon evreiesc. Filon ce nu se prelungeşte în steril, ci dispare cu totul. Asistăm la o pagină de literatură ce se stinge atât în România, cât şi în Israel. Ceea ce nu a reuşit să facă Holocaustul a hotărât istoria. Restul rămâne un bun pentru cercetători. Această etapă este pe punctul de a se termina. Continuarea – în caz că va mai exista o continuare – o va hotărî Dumnezeu. Pentru că mai întotdeauna există şi o continuare pe care prezentului nu-i place s-o lase să fie întrezărită.”

O notiţă recentă tot din România literară vorbeşte despre „publicaţii de limbă română în Israel” şi se referă la Jurnalul săptămânii şi la Expres Magazin revista mea, numindu-le „punţi de legătură simbolică peste Mediterana”. Aşa este, doar că-i mai mult decât probabil ca după generaţiile de evrei plecate din România în ultimele decenii să nu mai fie cine citi tipărituri în limba română în Israel, iar acestea, drept consecinţă, să dispară, încheind, aşa cum am spus, o epocă. (Există o similitudine între revistele şi ziarele diferitelor naţionalităţi din diaspora. Aceste tipărituri, lăudabile prin efortul de a păstra vie o tradiţie culturală a unor grupuri de imigranţi, au până şi aproape acelaşi sumar…)

Scriitorii evrei care au emigrat n-au plecat cu toţii în Israel, dar continuând să scrie în limba natală, împărtăşesc soarta celor ajunşi în Eretz, indiferent unde se adună între ei. Acesta, însă, este destinul tuturor scriitorilor emigranţi care nu scriu într-una dintre puţinele limbi de largă circulaţie şi nu trec nici în limba ţării de adopţie. Măcar în această privinţă nu există deosebiri între evrei şi neevrei.