Problema (12)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

Acum câţiva ani, i-am scris lui Norman Manea pe facebook: „Nu o să uit niciodată – orice senil are şi momente de luciditate – o zi caldă de primăvară, când am stat pe o bancă dintr-un parc bucureştean împreună cu Florin Mugur. El ne-a spus că e prea bătrân ca să mai plece, dar ne-a sfătuit pe noi să ne ducem, să ne ducem cât mai rapid. Urmarea: tu ai plecat şi ai apucat să vezi ce este în cutia Pandorei. Eu am rămas şi am tot scris, fără să ajung să adulmec interiorul acelei cutii. Multă vreme am mai avut iluzii…
Numai bine!”

Niky nu mi-a mai răspuns…

Numai bine…

b) Peter Rosentahl, De-a lungul străzii Venlo

Pe mai tânărul Peter Rosenthal nu l-am cunoscut, poate am trecut prin Arad pe lângă el înainte de 1973, când, copil fiind, a emigrat. Poate am trecut pe lângă el în anul 1992 ori 1993, cât am fost consilier la Ambasada României din Bonn şi m-am aflat de multe ori în oraşul vecin, Köln. (Mă găseam în Germania fără să fi tăiat cordonul ombilical – deşi, mă luptam atunci cu gândul s-o fac, mai ales după ce mi-am primit bobârnacul, ejectarea brutală din diplomaţie. Dar m-am întors cu capul în zid.) N-am tăiat cordonul ombilical şi, dacă mă gândesc mai bine, am căutat instinctiv şi acolo amintirile de acasă printr-un fost coleg de şcoală stabilit la Köln. Desigur şi el tot un om problemă.

(Paranteză: prima mea misiune de diplomat în Germania a fost tocmai la Köln. Am greşit adresa şi m-am rătăcit. Era o zi fierbinte de vară şi strada era pustie. În sfârşit a apărut un trecător pe care să-l pot ruga să mă îndrume spre locul căutat, undeva pe Friedrich Ebert Weg şi nu pe Friedrich Ebert Straße – sau invers… Individul m-a ascultat atent, după care a luat poziţie de „drepţi”, a răcnit că nu există nici un Friedrich Ebert Weg, ci doar un Adolf Hitler Weg, a salutat reglementar cu mâna aruncată înainte, „Heil Hitler!”,  Hitlergruß, şi m-a lăsat cu gura căscată.)

Revenind la Peter Rosenthal:

Când m-a căutat la telefon, necunoscându-l, l-am întrebat în ce limbă să vorbim. Am vorbit româneşte.

Nici Peter Rosenthal n-a plecat în Israel, n-a plecat nici peste ocean, ci a rămas în Europa, în Germania, unde a devenit medic. A plecat? A ajuns? „Şi vreau ori nu, rădăcinile mele sunt în văzduh. Pământul meu e văzduhul¹”, notează chiar el. Şi: „Sunt pe strada Venlo, la Köln, se luminează de ziuă şi în curând voi fi la mine în cabinet. Tot atât de bine aş fi putut fi în Arad, la Ierusalim, sau poate la Viena ori la New York. Adesea am senzaţia că amintirile şi viaţa mea de zi cu zi se înlănţuie într-un şir neîntrerupt, iar timpul se mişcă între ele ca un pendul²”.

Spre deosebire de Norman Manea, pe pagina de gardă a cărţii lui Peter Rosenthal văd şi numele unui traducător. Plecat de copil şi nu la vârsta de cinzeci de ani, Rosenthal pare a fi tăiat decisiv cordonul ombilical. Dar nu! Cartea este scrisă sub forma unei lungi destăinuiri (epistolare?) către prietenul din copilărie. Acela a ajuns în Israel. (Nu întâmplător, şi Norman Manea îşi revede tatăl într-un cămin de bătrâni tot din Israel…)

Ca pentru majoritatea oamenilor problemă, şi pentru doctorul Rosenthal scrisul este supapa necesară pentru a lua aer, pentru a se regăsi. „Cu toate că scrisul era un efort în plus în această perioadă confuză, nici nu-mi pot închipui cum aş fi scos-o la capăt dacă n-aş fi scris. Nu se ştie niciodată dinainte care vor fi anii buni şi cei duri ai vieţii³”. Am citat cu puţine rânduri mai sus din Norman Manea: „Clipele mele de împlinire erau în primul rând momentele de lectură şi de scris”…

(O altă paranteză: la un simpozion dedicat situaţiei ţiganilor – în România aflându-se cei mai mulţi ţigani din Europa -, am observat că nu întâmplător în cărţile de citire interbelice ultimul capitol despre naţionalităţi se referea la „Ţiganii şi jidanii”. La fel cum nu întâmplător evreii şi ţiganii au fost vânaţi împreună, la grămadă, de către nazişti şi de către acoliţii lor. La fel cum hoinăreala nesfârşită a ambelor acestor neamuri, ducând la numeroase meserii asemănătoare, adaptate la viaţa de pribeag, nu sunt nici ele întâmplătoare. Doar că unu: evreii au acum o patrie – unde, iată, nu toţi suntem tentaţi a merge…- şi doi: evreii, „oameni ai cărţii”, îşi găsesc eliberarea în slove. Cele două citate de mai sus sunt edificatoare.)

Doctorul Rosenthal, este un om căruia i-a izbutit să-şi facă şi el un rost la Köln, undeva în lumea asta, dar care, în lunga sa spovedanie, îi scrie prietenului din Israel: „Deodată m-am simţit străin. Eram un străin printre străini şi nu mă dumiream dacă mi-era dor de Arad şi de strada Anatole France, sau dacă mă apucase un dor nelămurit de rădăcinile mele care se află întotdeauna printre străini”⁴. Păi, cum altfel, când singur ai constatat că „Vreau ori nu, rădăcinile mele sunt în văzduh. Pământul meu e văzduhul”?

Revenind la salvarea prin scris, Rosenthal se adresează din nou prietenului său, receptorului său, evreu şi el: „Amândoi avem aceleaşi puncte de referinţă care se văd negru pe alb: literele”⁵. Da, chiar şi legătura dintre evrei se poate baza pe litere. Literele „negru pe alb”, dar şi scrisul negru pe negru, cel care este în noi şi nu poate fi pus în cuvinte, ci doar în percepţia intimă a sacrului. Lucru valabil şi pentru evreul nepracticant, dar care se consideră evreu prin moştenirea rămasă în ADN.

„Distanţa îmi permite să-ţi scriu, iar scrisul mă apropie din nou de cele ce mă înconjoară. Când scriu, simt în acelaşi timp şi apropierea şi depărtarea.”⁶.

La fel ca Norman Manea, şi Peter Rosenthal trăieşte şi în afara României şi în România, o Românie a amintirilor, un fel de bibelou de porţelan pe care amândoi se sfiesc să nu-l spargă odată cu revenirea fizică în ţară. Un bibelou deloc decorativ, un bibelou de vecinătatea căruia s-au îndepărtat prin propria voinţă, dar un bibelou imagine a propriei lor vieţi. A tinereţii. „Distanţa îmi permite să-ţi scriu, iar scrisul mă apropie din nou de cele ce mă înconjoară. Când scriu, simt în acelaşi timp şi apropierea şi depărtarea.” Puţini dintre cei ce au posibilitatea nu trec şi prin experienţa revenirii născută din iluzia că trecutul poate fi recucerit, că aceea ar fi calea spre fericirea primară trăită doar în pântecul mamei, fericirea fără trecut şi fără viitor, fără timp. Revenirea în căutarea imaginilor trecutului mai are şi o altă cauză: aceea de a justifica decizia plecării, de a linişti îndoielile, de a privi cu condescendenţă şi duioşie imaginile locului unde s-a jucat copilul, copilul care a fost.

Un alt foarte asemănător citat din Norman Manea, „Nu vreau să mă întorc pe meleagurile copilăriei, tocmai ca să nu schimb imaginile pe care le port în mine. […] Lumea amintirii e populată de vii şi de morţi, de lucruri trăite, auzite sau citite. Ea e temelia nevăzută pe care stau.⁷”

Percepţia diasporei din diaspora se suprapune peste trăirile din diaspora precedentă, dând impresia că nu s-a schimbat decât ghetoul, lucru valabil şi pentru evreul nepracticant: „În România aveam impresia că trăim parcă în afara societăţii, ca într-un fel de exil. Singurul avantaj de a fi evrei era că încercam să ne convingem pe noi înşine că mizeria de acolo nu ne privea. Dar viaţa de zi cu zi ne spulbera cu uşurinţă iluziile, eram şi noi implicaţi. Interesant e că prietenii părinţilor mei continuă să se simtă în exil chiar şi în Germania: trăiesc, se distrează, se căsătoresc numai între ei şi sunt întotdeauna împreună, aşa cum erau şi atunci, în România⁸”.

Aş adăuga: Nu-i de mirare. Simon Wiesenthal are dreptate când scrie: „Orice om pus în faţa problemei emigrării încearcă să-ţi găsească rudele în străinătate. Nu este ceva specific evreilor. Căutarea rudelor [iar în lipsa rudelor, măcar a conaţionalilor, aş completa eu, Gh. Sch.] este o trăsătură comună emigranţilor de orice naţionalitate şi din toate timpurile. Evreii însă au în cel mai înalt grad această atitudine pentru că se află mereu fie în timpul unui exod, fie înainte sau după o fugă. Fiinţele persecutate au nevoie de iluzii, speră că acestea vor deveni într-o zi realitate şi fac tot ce pot pentru a şi le păstra.⁹

Şi, în cazul acesta, de ce a plecat Peter din România, de ce au plecat atâţi alţi evrei din România şi din celelalte ţări şi de ce nu au ajuns în Israel, în ţara lor, de ce s-au risipit în lumea largă?

„Orientarea spre Vest a fost urmarea directă a lipsei de conştiinţă de sine şi de autodeterminare. O carte necitită, un volum ilustrat [sublinierea mea, G.S.), un disc, dar şi o tablă de ciocolată elveţiană sau o pereche de Levis jeans, orice ne putea dezlănţui dorinţa¹⁰”. O carte necitită, un volum ilustrat – iarăşi scrisul, iarăşi supapa cărţii.