Problema (19)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

„Bine, spun mulţi, fără a citi cartea profesorului evreu, de ce nu a scris un creştin o asemenea carte? De ce trebuie să-l credem tot pe un evreu?”, iar de aici lucrurile revin de unde am plecat. (Dar acelaşi lucru se poate zice şi despre rândurile de faţă, scrise tot de un evreu: „Păi, de ce trebuie crezut că realitatea în legătură cu problema evreiască este cea enunţată chiar de subiectivitatea unui evreu?” Doar că rândurile de faţă, aşa cum am notat de la început, nu intenţionează neapărat să postuleze o „realitate”, ele nu doresc decât să înfăţişeze ceea ce simte un evreu în lumea aceasta mare, adică tocmai „subiectivitatea unui evreu”, a unui om problemă. Aşadar, tocmai subiectivitatea mea din clipa aceasta, precum şi subiectivitatea mea de când mă ştiu: eu n-am vrut să plec, iar bobârnacele primite le-am considerat şi le consider minore faţă de ceea ce au păţit alţii mai puţin norocoşi şi faţă de ceea ce mă leagă de locul şi limba de aici. Dar mai este ceva: după cum se poate lesne observa, majoritatea citatelor despre antisemitism preluate din ziare provin din materiale semnate de neevrei…

Faţă de ceea ce mă leagă de locul, oamenii şi limba de aici, bobârnacele fac să nu pot înăbuşi cu totul alerta din mine, om problemă. De pildă, în 17 decembrie 2014 am publicat aceste rânduri:

„Zvasticile din Gara Ploieşti

Câteodată, în momentele sale cele mai grele, jurnalistul se întreabă dacă mai are rost să scrie. Dacă efortul său reprezintă mai mult decât un lătrat la lună. Dacă n-ar fi mai bine să se apuce de altceva.

Pentru astăzi aveam de gând să mă ocup de un cu totul alt subiect, însă o întâmplare m-a făcut să-mi schimb intenţiile. Eram într-un tren Intercity, întorcându-mă de la Bucureşti. După o scurtă oprite neplanificată în plin câmp – când locomotiva s-a stricat iarăşi, după cum ne-a lămurit conductorul – am ieşit, în sfârşit şi din gara Ploieşti. Era sâmbătă, ziua în amiaza mare. Ridicându-mi ochii de pe ziarul pe care-l citeam, am văzut cu stupoare că de pe toţi stâlpii peronului mi se înfăţişa câte o zvastică şi instigări la violenţă. Mi-a trebuit o vreme să încerc să mă obişnuiesc cu gândul a ceea ce am văzut şi a ceea ce am sperat că nu se va mai repeta niciodată în România, mai ales că nici tovarăşii mei de călătorie şi nici cetăţenii din staţie nu părea să fi observat ceva atât de grav. Nu m-am putut obişnui cu ce am văzut şi am sunat la 112. O voce politicoasă mi-a spus că-mi va face legătura cu poliţia, însă mi-a cerut să mă prezint. M-am identificat şi am aşteptat legătura promisă. După vreo două minute lungi, o voce la fel de politicoasă, adresându-mi-se pe nume, m-a întrebat ce am văzut şi mi-a cerut amănunte. Amănunte pe care le-am dat, în măsura în care mi le aminteam.

După vreun sfert de ceas, am fost sunat de la poliţie şi mi s-a spus că echipajul trimis la faţa locului nu a găsit însemnele incriminate de mine. Am mai oferit amănunte şi i-am rugat să mai caute.

Sunt în tren. N-am mai fost anunţat de continuarea cercetărilor şi nici dacă a mai existat vreo continuare a acelor cercetări.

Scriu aceste rânduri având cel puţin trei nedumeriri majore:

1. Cum se poate ca nimeni să nu vadă nişte stigmate infame, cât se poate de evidente, mari, distincte, perceptibile de la mulţi metri distanţă, plasate într-un spaţiu public şi necesitând un anume timp pentru a putea fi amplasate pe toţi acei stâlpi?

2. Ce păzeşte Poliţia C.F., care, fie că nu observă, fie că admite acele însemne cât se poate de clar amplasate?

3. S-au lămurit cei de la 112 că nu am avut halucinaţii? S-a demarat o anchetă măcar încercând să-i găsească pe făptaşi, măcar făcând un cât de mic efort în acest sens?

În condiţiile fascizării tot mai accentuate a Europei, după instituţionalizarea unor măsuri rasiste în Italia, după manifestările fasciste din Germania, Ungaria etc., dacă nimeni nu observă zvasticile şi sloganurile instigatoare la ură perceptibile din mersul trenului, ce rost are să mai scriem? Poate doar să ne liniştim conştiinţa că n-am tăcut ca mieluşeii în faţa abatorului. Ceea ce, dacă nu rămâne un gest solitar, poate că se va face auzit înainte de a mai fi prea târziu.

P.S.

Atenţie! Fascismul n-a lovit numai într-o singură naţiune, fascismul a mutilat viaţa întregii planete!”.

Pe mine, asemenea momente n-au reuşit să mă facă să plec, fiind legat şi în continuare de locurile, de oamenii, de lucrurile şi de mormintele străbunilor de aici. În cartea mea despre Dreyfus, Oskar Löbl este întrebat:

„- Domnule, Löbl, de ce nu veniţi şi dumneavoastră în Israel?

– Cum să vin acolo?!

– Mai puteţi sta aici după toate prin câte aţi trecut?

– Cine va mai pune flori pe aceste morminte, dacă plec şi eu? […]

– Şi pentru asta rămâneţi aici?

– Nu ajunge? Domnul Löbl a auzit de mai multe ori de la tineri că doar bătrânii sunt de vină că au suferit atât: ei, tinerii, preferă să moară cu arma în mână. Mai ales că ei au învăţat să lupte. Da, dar până să ajungă aici a trebuit să curgă atâta sânge…
[…] Viaţa nu s-a oprit încă.¹”

12. A pleca? A nu pleca?

A rămâne? Unde a rămâne?

Evreii, izgoniţi din Israel, după ce Titus a dărâmat al doilea templu, i-a omorât pe toţi iudeii întâlniţi şi după ce, în urma răscoalei lui Bar-Kochba, Hadrian a alungat evreii din Ierusalim, „transformând” capitala lui David şi Solomon în Aelia Capitolina, „poporul ales” şi-a reluat vechea bejenie.

În niciodată terminata perioadă de galut, evreii au fost toleraţi în unele locuri, până ce au fost alungaţi şi de acolo. Alungaţi cei ce au mai apucat să plece.

„… după înălţarea imperiului Cezarilor, ostil şi arogant, sfintele ziduri ale Templului s-au prăbuşit sub loviturile berbecului roman şi poporul Palestinei s-a împrăştiat în cele patru colţuri ale lumii, devenind cel mai ilustru neam rătăcitor din toate timpurile. Aruncaţi în ţinuturi străine, cu alte obiceiuri, la care au fost nevoiţi să-şi adapteze propria credinţă, evreii împrăştiaţi în lume s-au aflat deseori şi în multe locuri în nedumerire asupra modului în care se cuvine respectată Tora, Legământul lor cu Dumnezeu. Evreii din secolul I s-au trezit confruntaţi cu o sumedenie de probleme practice legate de căsătorie, divorţ şi alte aspecte ale vieţii familiale, igienă personală şi puritate rituală, legi religioase şi civile, norme alimentare şi ritualuri de jertfă, respectarea zilelor sfinte şi de sărbătoare, ţinerea Şabatului, tratarea bolilor, grija faţă de cei sărmani etc. Timp de o sută de ani şi mai bine, mari erudiţi au muncit la elaborarea unui nou cod de legi, care să reinterpreteze vechile concepte mozaice pentru fiii lui Israel, răspândiţi într-o lume păgână” scrie Dagobert D. Runes în articolul despre Talmud².

Repet: Să nu facem un salt mult prea mare de la Ţara Nod şi potopul lui Noe până astăzi!

De pildă, „dacă vom examina acum succesiunea cronologică a evenimentelor de la începutul cruciadelor şi până la sfârşitul Reformei, obţinem un tabel cronologic interesant, în cadrul căruia destinul evreilor este corelat cu reformele sociale din lumea neevreiască. Evreii au fost expulzaţi în 1290 dintr-o Anglie feudală catolică şi reprimiţi din 1655 de o Anglie mercantilă şi protestantă. Au fost expulzaţi dintr-o Franţă feudală şi catolică, între 1400 şi 1500 şi reprimiţi în sec. XVII de o Franţă mercantilă şi reformat catolică. Au fost expulzaţi din diferite state germane catolice şi feudale în sec. XIV, XV şi XVI şi reprimiţi în sec. XVI şi XVII de diferite state germane, în majoritate protestante şi mercantile. Evreii care au fost expulzaţi din Spania şi din mai multe state italiene în sec. XV şi XVI n-au fost reprimiţi până în epoca modernă. Cu alte cuvinte, ţările feudale occidentale catolice nu-i doreau pe evrei din motive religioase şi, neavând nevoie de ei din punct de vedere economic, nu i-au reprimit, în vreme ce ţările protestante, având nevoie din punct de vedere economic de evrei şi negustori, i-au readmis³”.

„<Politica medievală referitoare la evrei a urmat un curs contrar tendinţei economice generale […] putem vorbi în această privinţă de o lege a istoriei>. Prin această formulă concisă, Wilhelm Roscher, istoric economist german din secolul trecut, sugerează că în societatea medievală există o relaţie în acelaşi timp directă şi inversă între soarta evreilor şi avântul economiei. După Roscher, evreii ar fi, într-o primă etapă, un tutore colectiv pentru popoarele <tinere>. De îndată ce s-ar declanşa un proces general de creştere, acesta s-ar elibera din dependenţa relativă de până atunci, înmulţind persecuţiile antievreieşti. Grupurile sociale aflate în dependenţă directă chiar cu cele care le-au iniţiat în practicile comerciale şi financiare ar fi atunci principalii avocaţi şi protagoniştii interesaţi ai acestor persecuţii”⁴. La care am adăuga faptul că valurile represive la adresa evreilor sunt ciclice, aşa că ele au apărut şi la popoarele care nu mai sunt „tinere”.

Carol Iancu descrie o cronologie a antisemitismului de-a lungul istoriei, delimitând şapte mari perioade: de la antiiudaism la antiiudaismul creştin, antiudaismul medieval creştin şi musulman, antisemitismul modern – de la antisionism la „noul antisemitism”, cu „miturile fondatoare” ce-l generează şi dezvoltă până la pogromuri şi Holocaust⁵.

„Iudeofobia este o psihoză” aşa cum menţiona medicul rus Leo Pinsker în 1881, o psihoză gravă ca şi xenofobia generalizată împotriva contemporanilor noştri, indiferent de grupare etnică, de convingeri religioase şi politice. De la idolatrie la monoteism, de la protorasism la antisionism, revizionism şi negaţionism, xenofobia constituie regresul civilizaţiei moderne, într-un secol în care ajungem paradoxal, în spaţiul cosmic dar nu suntem capabili să acceptăm pe ceilalţi semeni de lângă noi.