Problema (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

Şi mai este încă un motiv pentru care aceste rânduri pot naşte lipsă de aderenţă, dacă nu chiar respingere: se tot repetă că evreii fac prea multă vorbire de necazurile lor, fapt ce mai mult oboseşte şi naşte, în cel mai bun caz, doar lehamite. Când şi tu, neevreu, treci prin destule greutăţi, oboseşti să tot auzi plângerile altuia. Doar că evreii, oamenii problemă, cred că doar conştientizându-se tratamentul inuman la care sunt ciclic expuşi poate face ca aceste tragedii să se oprească. Probabil că este o speranţă deşartă: doar evreii înşişi vor fi în stare – dacă vor fi… – să curme o istorie potrivnică.

(Deci, cum nu există neam care, la un moment al devenirii sale, să nu fi suferit, sunt conştient că răspunsurile la un subiect de acest soi nu vor fi niciodată definitive şi niciodată aceleaşi în ochii celor mulţi, evrei sau neevrei. Dialectica – progresul şi regresul continuităţii – n-ar permite aşa ceva. Totuşi, cred că şi modul de a pune şi a-ţi pune întrebările face parte din fragilul răspuns.)

A pleca? A rămâne? Unde a pleca? nu sunt numai întrebări ale evreilor, doar că la evrei aceste întrebări fac parte din viaţă pe o durată de mii de ani.

0. De ce?

În revista Convorbiri literare din Iaşi (nr. 11-12, 1993) se spune că „O anchetă sociologică recentă constată că nu este antisemitism pronunţat în societatea românească de astăzi. În schimb, există publicaţii antisemite şi campanii de presă în acest sens. Cum explicăm acest fenomen?”

Au răspuns mai mulţi scriitori, neevreii arătându-şi dezgustul faţă de antisemitism. Nu ştiu cum se întâmplă, dar, după ce scapă de o mare nenorocire colectivă, evreii sunt adesea mângâiaţi pe frunte, până la un nou cataclism.

Am răspuns şi eu:

„Eu chiar sunt evreu. Nu cunosc ancheta după care nu există antisemitism în România. Consider că evreul este o noţiune didactică: el este dat de exemplu ca personaj negativ (când este nevoie) şi ca personaj pozitiv (când este nevoie). Acum este nevoie de evreul rău. Din cei aproape 10.000 (zece mii) de evrei care mai trăiesc în România¹ (dintre care aproximativ 80% la vârsta pensionării), se spune că „80.000 (optzeci de mii) au funcţii de conducere”. De ce să aibă atâţia evrei funcţii de conducere? Nu e cinstit, se spune.

Se mai spune că nu e frumos să vorbeşti despre Australia, dacă n-ai fost în Australia. De ce să vorbeşti atunci despre evrei, dacă nu eşti evreu? Iată de ce: pentru că de acest material didactic a fost, este şi va fi întotdeauna nevoie. Evreul este bun [de dat] exemplu oricând.

Eu chiar sunt evreu. Habar n-am de ce, dar sunt şi o recunosc cu modestie, atunci când sunt întrebat². Antisemitism există din vremurile biblice şi va exista până la Judecata de Apoi. Nu pot decât să sper că vor fi şi evrei în perioada în care antisemitismul va deveni din nou violent. Iar dacă nu vor mai fi evrei, ei vor fi inventaţi. (Fără antisemitism nu vor mai fi evrei? Întrebarea este retorică, omenirea nu va renunţa la acest material didactic.) Evrei fără antisemitism nu există, dar antisemitism fără evrei, da.

Totuşi, eu sper că vor mai fi şi evrei.”

Orice fiinţă omenească este roasă de angoase, simpla conştiinţă că ne aşteaptă moartea iminentă, o moarte care nu ştim nici când şi nici cum va veni, ne urmăreşte toată viaţa. Iar când se întâmplă ca sfârşitul să fie anunţat, suntem la fel de nepregătiţi pentru a-l întâmpina ca în primele momente de după naştere. Nici experienţele acumulate, nici memoria ancestrală, nici învăţătura nu luminează de pe un tărâm pe celălalt. Şcoliţi ori agramaţi, cu toţii, în majoritatea timpului, ducem moartea în noi şi fără să ne gândim la ea. Însă ea rămâne fără încetare în noi şi alături de noi. Câteodată mai aproape, altădată mai departe. Pentru un evreu, pe care moartea provocată l-a ameninţat permanent, neliniştea are şi alte valenţe.

Pe lângă acest sentiment general uman, orice evreu, atât cel ce se declară evreu, cât şi cel ce-şi ascunde evreitatea, simte nevoia de a despica firul în patru. Or, „cunoaşte-te pe tine însuţi!” dezvăluie o mulţime de surprize, nu toate plăcute. Nu ştiu cum simte un neevreu, dar am învăţat pe proprie piele că aproape orice evreu trăieşte permanent într-o stare de alertă. „De ce-mi vine din străfunduri veşnica nelinişte?” este una dintre întrebările ce m-au frământat şi mă frământă. Să spun că această alarmă vine doar din repetatele suferinţe îndurate de strămoşii mei, suferinţe acumulate în sângele ce-mi curge prin vene? Nu cred că acesta este răspunsul sau, mai bine spus, că este răspunsul complet.

Aceste rânduri nu doresc să aducă noutăţi, ci doar să(-mi) lămurească cât de cât întrebările. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar răspunsurile fiind diferite pentru fiecare om, datorită unicităţii acestui fiecare om, cu atât mai mult nu am habar dacă pot fi înţelese de altul. Şi, mai ales, de cineva care nu este evreu. În decursul timpului au existat nu numai antisemiţi, dar şi oameni care au fost de partea evreilor, câteodată chiar riscându-şi propriile vieţi pentru a-i ajuta pe evrei. Numiţi „drepţi ai popoarelor”, ei au salvat evrei, iar evreii au rămas evrei şi acei oameni minunaţi au rămas neevrei. Şi nimeni nu are dreptul să-i acuze pentru că le lipseşte organul născut din veşnica alertă şi nici că pentru majoritatea neevreilor problema omului problemă îi este străină – el nu o simte, de obicei i e pare fie falsă, fie exagerată. Obsesivă. Semnificativă este şi această statistică „Doar 54% din populaţia lumii a auzit de Holocaust. Dintre aceştia, aproape 60% neagă genocidul sau au dubii faţă de el. Studiul First International Resources a fost realizat cu 53.000 de respondenţi din 100 de ţări, ale căror populaţii totale reprezintă peste 85% din populaţia lumii şi care generează 96,9% din PIB mondial. Dintre cei care nu cred că Holocaustul a fost descris corect, unii sunt convinşi că numărul victimelor a fost exagerat, alţii spun că genocidul ar fi fost în totalitate un mit. 30% dintre respondenţi consideră că <evreii vorbesc prea mult despre ce ceea ce li s-a întâmplat în timpul Holocaustului.”³ Aşa că nu e de mirare când s-a auzit şi se tot aude că „Prea mult se plâng evreii de suferinţele lor, care, chiar dacă ar fi fost reale, nu au fost singurele suferinţe care au împovărat omenirea. Şi noi am suferit şi nu facem atât caz din asta!” este unul dintre reproşurile aduse evreilor. Câteodată doar reproş, altădată chiar acuză. Aşa că se repetă că „evreii fac prea multă vorbire despre suferinţele lor, despre Holocaust şi despre antisemitism în general, lucru ce nu face decât să se întoarcă împotriva lor, obosind şi enervând”. Rândurile de faţă nu se doresc decât să-mi limpezească cât de cât unde trebuie să se situeze – fizic şi sufleteşte – evreul din mine, evreul din vremurile noastre. „Vremurile noastre”?…

Sebastian notează în Jurnal: „Cioculescu şi Streinu întâlniţi ieri (29 ianuarie, 1941), erau foarte satisfăcuţi de evenimente şi fără nicio nelinişte pentru desfăşurarea lor ulterioară. [„Evenimentele” se referă la înăbuşirea „rebeliunii legionare” ce a avut loc cu doar câteva zile mai devreme – nota mea, Gh. Sch.] N-aş putea spune acelaşi lucru. Am tot felul de îndoieli, de temeri. Mi se pare că se ezită, că se dă înapoi, că se menajează formule de împăcare, de tergiversare. Dar deosebirea între [sic] Cioculescu şi mine e că el judecă <detaşat>, în timp ce eu judec cu însăşi viaţa mea, prinsă în tot ce se întâmplă”⁴. Da, evenimentele ne ating diferit nu numai fizic, ci şi psihic, multă lume nici nu le sesizează, pe unii doar îi mângâie, pe alţii chiar îi lovesc.

Întrucât despre atitudinea faţă de evrei s-a scris enorm şi pro şi contra, bibliografia este de necuprins. Nici măcar cea privind atitudinea evreilor faţă de evrei. Dacă am preluat şi eu unele date şi documente, mai ales provenind de la autori neevrei, n-am făcut decât să caut jaloane pentru traseul pe care mi l-am propus, fiind conştient că mai există nenumărate alte date şi alte documente cel puţin la fel de relevante. Doar unele s-au nimerit să-mi vină în faţă (acum) şi printre ele mi-am căutat calea.

La fel de întâmplătoare sunt şi personajele cu care am încercat să exemplific cele susţinute: Norman Manea, Peter Rosenthal şi Virgil Duda (pentru cei plecaţi) şi Ionel Ştrulovici, Mihail Sebastian şi Joseph Burg (pentru cei rămaşi). Şi nu în ultimul rând, la fel de întâmplător este ales şi Gheorghe Schwartz.

Cu mult înaintea mea, alţi şi alţi evrei şi-au pus aceleaşi întrebări. Unul dintre ei, Mihail Sebastian (Iosef Hechter) la fel, chiar şi după ce şi-a luat un pseudonim neevreiesc. (Pseudonim ce, însă, n-a putut să-i camufleze evreitatea.) Când Nae Ionescu i-a scris celebra prefaţă la De două mii de ani, prefaţă ce a stârnit cel puţin atâtea comentarii ca însăşi cartea, Sebastian a notat uluit: „Mi se părea foarte firesc să cer omului care îmi călăuzise primii ani de tinereţe o judecată directă asupra unei cărţi ce trebuia să-mi lămurească, cel puţin în intenţia mea, o sumă de întrebări hotărâtoare⁵” Argumentele şi limbajul acelei „judecăţi” l-au făcut să comenteze asupra ei, asupra prefeţei lui Nae Ionescu, fără a-i lămuri nimic din „suma de întrebări hotărâtoare”.

(Şi) întrebările acestea revin la individul om, fie că se desfăşoară prin dialogul cu eternitatea, fie că fac parte din dialogul cu sinele. Răspunsurile încercate de altundeva, venite de afară, cel puţin pentru mine nu dau satisfacţie decât dacă sunt validate de aceste două instanţe – dialogul cu eternitatea şi dialogul cu sinele.

Încă o dată: probabil că mulţi alţii, chiar şi alţi evrei, oameni problemă, nu se vor recunoaşte în cele scrise de mine şi este firesc să fie aşa. Pe de o parte, pentru că se spune, cu temei, că acolo unde sunt doi evrei sunt trei păreri diferite şi, pe de altă parte, pentru că fiecare individ vine cu alte experienţe personale şi cu alte sentimente faţă de experienţele trăite (de el sau de strămoşii săi).

In altă ordine de idei, cred că există o anumită vârstă care să permită, cu oarece şanse, asemenea dialoguri. O vârstă în care nici lecturile şi nici experienţa nemijlocită nu mai sunt suficiente.

Până şi dialogul cu Divinitatea purtat de indivizii oameni se modifică atât în timp, cât şi în funcţie de experienţa personală. Publicaţia Bible Gateway  a intervievat-o pe autoarea Lois Tverberg despre recenta sa carte: Citirea Bibliei cu Rabinul Iisus: Cum poate o perspectivă evreiască să schimbe modul de înţelegere (Baker Books, 2018). „Adesea, constatăm că decalajul care ne separă de Biblie nu ţine atât de mult de timp, cât de cultură. Suntem neamuri care trăiesc într-o societate industrială modernă, occidentală. Autorii [Bibliei – nota mea, Gh. Sch.] au fost în mare parte evrei care trăiau într-o societate tradiţională orientală, agrară. Pentru a depăşi aceste lacune, trebuie să înţelegem cum gândeşte Biblia – ipotezele de bază pe care le-au avut popoarele biblice privind viaţa. Adesea, acestea erau foarte diferite de cele de astăzi, ale noastre. Cultura noastră este legată de individ. Lumea biblică s-a concentrat asupra grupului. Cultura noastră este sceptică, vizavi de existenţa lui Dumnezeu. Lumea antică presupunea că existau mai mulţi zei. Întrebarea lor cheie era: <Care dintre zei era cel mai mare?>. Cultura noastră se organizează în jurul afacerilor şi industriei. Lumea biblică se organiza în jurul familiei şi a tribului. Cultura noastră este îndelungată şi are pretenţia ca oamenii să caute lucruri în cărţi. Lumea antică sublinia, în schimb, memoria⁶.”

„Cultura noastră este îndelungată şi are pretenţia ca oamenii să caute lucruri în cărţi”. Biblioteca oferă o mulţime de informaţii, însă pentru mine doar eu pot să mi le adaptez. Şi, uneori, să cred că am găsit răspunsul căutat. Răspunsul găsit pentru clipa respectivă. Dacă şi alţii – şi nu numai evrei-oameni-problemă – se vor regăsi, măcar fragmentar, în aceste rânduri, cu atât mai bine.