In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019. *

Revenind la Banat, ca studiu de caz:

De la început, trebuie spus că în Banat n-au existat ghetou-uri. Ţarcul instituit în 1215 de Conciliul de la Lateran n-a existat în Banat. E drept, evreii aveau cartierele lor, dar nu ţarcuri. Acest lucru le-a uşurat mult traiul şi evoluţia.

Am spus mai sus că provin dintr-o familie de evrei bănăţeni – din Lugoj – şi adaug că trăiesc şi în continuare la frontiera Banatului, la Arad. Am crescut în spiritul mentalităţilor ce nu s-au disipat nici după căderea Imperiului. Chiar dacă vremurile n-au fost idilice, dorinţa unui trai „gemütlich¹” a fost mereu prezentă atât la Lugoj, cât şi la Arad şi la Timişoara. De asemenea, moştenirea austriacă s-a păstrat şi în meticulozitatea localnicilor, indiferent de naţionalitate, plăcerea lucrului frumos, dragostea de artă, modă, mobilier. Şi, în primul rând, în lungul exerciţiu al convieţuirii. Nu numai bunicii mei, care au trăit în Austro-Ungaria, dar şi părinţii mei, abia născuţi acolo, au nutrit respectul suveran pentru ocupanţii diferitelor funcţii şi titluri, ca şi pentru hârtiile oficiale. Ei au trăit nu numai faptic, dar şi sufleteşte întâlnirile cotidiene cu diferiţii paznici ai porţilor Castelului lui Kafka. Scara de valori era sfântă şi respectată ad litteram. Seara, la cina comună, fiecare membru al familiei relata cu un deosebit respect pe cine a întâlnit, „persoană foarte importantă”, chit că era vorba de un domn subdirector sau doar de un grefier de la Tribunal. Oricare funcţionar îşi avea locul bine stabilit în atitudinea celor din jur. Şi asta nu numai pentru evreii care oriunde a trebuit mereu să fie atenţi la ce se puteau aştepta din parte exponenţilor diferitelor oficialităţi, ci pentru toate numeroasele grupuri etnice ce trăiau aşa, se comportau aşa, răsuflau aceeaşi atmosferă.

În oraşele bănăţene n-au existat ghetouri, dar fiecare grup etnic avea grijă să se poziţioneze laolaltă. Astfel, existau cartiere româneşti, germane, maghiare, evreieşti, sârbeşti, ţigăneşti. La Timişoara mai sunt în circulaţie şi astăzi numele venite din Imperiu pentru anumite cartiere: Iosefin, Elisabetin… Dar toate acestea n-au împiedicat locuitorii străzilor lor, cartierelor lor să participe în comun la dezvoltarea localităţilor, să se plimbe cu toţii pe Corso, să-şi facă aprovizionarea în prăvăliile din Centru, aşezate unele lângă celelalte. Mai ales în ultimele decade ale existenţei Imperiului, şi oraşele Banatului s-au îmbogăţit cu construcţii în stilul monumental austriac, clădiri publice, dar şi impozante case de locuit, numite fiecare drept „palat”. Şi chiar arătau şi mai arată şi astăzi ca nişte palate. (Mai ales cele care au apucat să fie restaurate la timp. Celelalte…) Atmosfera patriarhală nu era decât un ciob de hologramă a vieţii din metropolă. Întrucât s-au simţit mai toleraţi ca altundeva, evreii bănăţeni au fost factori de importanţă majoră în viaţa oraşelor de acolo. Exemplul cel mai la îndemână este moştenirea lăsată la Arad de către familia Neumann: fabrici, spitale, clădiri monumentale, până şi stadionul şi celebra echipă de fotbal ITA, astăzi UTA. Chiar dacă multe asemenea realizări erau îndreptate spre evrei, baronii Neumann au oferit de lucru la salarii decente tuturor celor ce voiau să lucreze în întreprinderile lor şi au avut grijă ca oamenii, indiferent de origine etnică, să aibă locuinţe civilizate, asistenţă sanitară şi cadouri de sărbători, inclusiv cele creştine. În multe localităţi din Banat, medicii evrei – până la instituirea de mai târziu a legilor naziste – erau singurii care aveau în grijă întreaga comunitate, de asemenea indiferent de naţionalitatea suferinzilor².

Evreii din Banatul habsburgic au avut şi o viaţă comunitară specifică, iar lucrul acesta ar putea fi enumerat ca o a şaptea caracteristică. Ne vom opri doar la figura emblematică a rabinului Chorin Áron (1766 – 1844): „Relevarea personalităţii celui mai important şef-rabin al comunităţii evreieşti din Arad, Áron Chorin, evidenţiază caracterul peren al multiculturalismului local şi susţine într-un mod articulat şi conjugat afirmarea unei realităţi istorice încă insuficient cunoscute” (Marius-Ioan Grec)³. Chorin n-a avut o importanţă de excepţie doar pentru comunitatea evreilor arădeni. Pentru a înţelege mai bine eforturile rabinului din Arad, o persoană extrem de hotărâtă – şi prin aceasta incomodă atât pentru autorităţile civile, cât şi pentru cele religioase, nu mai puţin pentru cele evreieşti -, trebuie să ne amintim că el a trăit şi a acţionat într-o perioadă când Castelului lui Kafka i s-au mai adăugat numeroase cancelarii şi în fiecare dintre acestea stătea cineva de la care nu era deloc simplu să obţii o adeverinţă de liberă trecere spre următoarea cancelarie. Unde stătea cineva de la care nu era deloc simplu să obţii o adeverinţă de liberă trecere spre următoarea cancelarie. Unde… etc. Şi tot atunci, lumea a început să se micşoreze, în sensul că informaţia circula mai repede şi, deci, de asemenea şi reacţiile. Dovada demersurile lui Chorin la Viena atât pentru interese personale, cât şi pentru cele privind comunitatea: deşi se bucura de protecţii înalte, acestea nu s-au dovedit suficiente pentru a rezolva problemele. Ceea ce nu l-a împiedicat pe rabinul şef din Arad să introducă o orgă în sinagogă, să se ocupe de învăţământul pentru tineret, să încerce modificări chiar în serviciul divin etc. În volumul citat, Chorin Áron este numit, pe bună dreptate, „o figură emblematică a iudaismului reformat din Transilvania şi Banat” (Claudia Ursuţiu), „un rabin înaintea vremurilor sale” (Ionel Schlesinger), „un pionier al reformei iudaismului” (Ladislau Gyemant), „un vizionar de acum două veacuri” (Ioan Chirilă). Şi toate acestea într-o lume tot mai îngheţată în proiect, într-o adevărată teroare tradiţionalistă puternic consolidată de Franz Iosif. Şi la fel de conservatoare şi în interiorul rabinatului. Iar, ca cireaşă de pe tort, Chorin Áron a fost, după ştiinţa mea, singurul evreu din lume care a avut parte de chip cioplit, bustul lui din bronz de pe mormântul din cimitirul arădean⁴.

*

Aşadar, din Viena habsburgică a pornit drumul spre renaşterea conştiinţei evreilor de a lupta pentru un stat al lor. În Der Judenstaat, Theodor Hertzl scrie: „Suntem un popor, un singur popor. Am încercat peste tot să ne integrăm în comunităţile naţionale care ne înconjoară şi să ne păstrăm doar credinţa. Nu ni se îngăduie să facem acest lucru… Degeaba ne străduim să sporim gloria patriilor noastre prin realizări în artă şi în ştiinţă, iar bogăţiile lor prin contribuţiile noastre la comerţ… Suntem denunţaţi drept străini… Măcar de ne-ar lăsa în pace… Dar nu cred că o vor face”. Măcar în acest ultim punct a avut o tragică dreptate.

Paul Johnson îl descrie pe Hertzl ca având „unele trăsături histrionice”, fiindcă pretindea ca la toate întrunirile sioniste să fie respectată cea mai strictă etichetă în costumaţie şi comportament – ţinută de seară, melon, mănuşi albe etc. dar, aşa cum însuşi Johnson recunoaşte, Hertzl nu voia decât să combată astfel chipul masiv caricaturizat al evreului din ghetou⁵. Şi am adăuga noi, nu făcea decât să pară un european cât mai vienez, el care voia să-i scoată pe evrei din Viena şi din Europa…

Spiritualitatea din Imperiul Habsburgic, coagulată şi consolidată treptat, vreme de 635 de ani 10 luni şi 15 zile…, a lăsat în urmă un mod de a gândi şi de a trăi pentru locuitorii vastului conglomerat de naţiuni. Deşi imaginea simbolurilor s-a modificat adesea, deşi acele simboluri au fost de multe ori doar rodul imaginaţiei, fiecare regiune şi le-a asimilat în mod specific, de multe ori diferit. Aşa cum diferite erau populaţiile respectivei regiuni. Evreii, alungaţi şi rechemaţi, dispreţuiţi şi toleraţi, au răspuns în felul lor provocărilor la care a trebuit să facă faţă neîncetat. Iar acest răspuns se simte şi astăzi în evenimentele culturale şi ştiinţifice născute din amintirea Vienei habsburgice şi din provinciile ei. Ca şi în multe vestigii din Banat.

P. S.

După căderea Imperiului Habsburgic, deşi au fost avertizaţi de instalarea lui Karl Lueger ca primar al Vienei – împotriva voinţei lui Franz Iosif! -, evreii au uitat să-şi pună întrebările evreieşti perene: „Să rămân? Să plec? Unde să plec?”. Nu sunt întrebări filosofice, ci ţin de simpla supravieţuire: cei ce au rămas au plătit cu viaţa.

14. Plecarea sau rămânerea este o dilemă nu numai a mai fiecărui om problemă, ci şi un subiect de dezbatere politică. Mario Keßler analizează sionismul prin prisma mişcărilor muncitoreşti şi a doctrinelor socialiste şi observă trei direcţii diferite ale modului de abordare a emigrării în Palestina la începutul secolului XX şi în timpul celei de A Doua Internaţionale Socialiste. Pornind de la prezumţia că transformarea capitalismului în socialism va înlătura şi barierele dintre evrei şi neevrei în interiorul societăţii ideale, marxiştii concepeau sionismul ca o mişcare cetăţenească cu baza în masa proletarilor dezrădăcinaţi printr-o încercare de a eradica marginalizarea evreilor de restul populaţiei. De fapt, o asimilare, încât Kautsky vorbea despre Palestina ca despre un „Ghetou mondial”. În al doilea rând, asemenea idei au dus la naşterea unor poziţii şi interese de clasă, cum ar fi Organizaţia Poale Zion, unde se folosea vocabularul marxist, dar cu tentativa de a organiza o mişcare evreiască autonomă. În al treilea rând, s-a ajuns ca în mişcarea anticolonialistă să se vorbească despre un stat evreiesc pe teritoriul Palestinei. Dar şi aici au fost numeroase curente chiar în interiorul mişcării sioniste, care s-au disipat doar odată cu ceea ce Keßler numeşte „socialşovinismul”, cu prăbuşirea Internaţionalei şi izbucnirea primului război mondial⁶.