Problema (27)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019. *

*

Banditul Ionel Ştrulovici a avut noroc şi a fost eliberat cu ocazia marii graţieri din 1964. A lucrat o vreme ca muncitor necalificat, apoi ca tehnician constructor la IMASA. Într-o zi, l-a întâlnit pe stradă pe unul dintre cei doi camarazi care au reuşit să scape din încercuirea armatei. A încercat să intre în vorbă cu el, dar omul a jurat că nu l-a văzut niciodată. În schimb, l-a recunoscut Dinu. Era în 1990 şi Dinu devenise un fel de mahăr pe la Asociaţia Judeţeană a Foştilor Deţinuţi Politici. S-a purtat cu multă afecţiune cu Ionel Ştrulovici, l-a întrebat cum de n-a plecat în Palestina, după toate câte i s-au întâmplat, s-a oferit să-l ajute la dosarul de pensii şi i-a propus să se întâlnească „în amintirea acelor zile eroice”. Doar un lucru nu-i putea ierta Dinu lui Ionel Ştrulovici: „Nu trebuia să-i spui totul bestiei aceleia de Ionescu! Dacă te ţineai ceva mai tare, poate că scăpam cu toţii mai ieftin!”.

Soarta lui Ionel Ştrulovici nu trebuie să ne mire prea tare: el a pătimit şi înainte de 23 August 1944 şi după, întrucât şi teroarea nazistă şi teroarea stalinistă a lovit evreii. Semnificativ mi se pare episodul Expoziţiei Universale de la Paris din 1937: pavilioanele Germaniei şi ale URSS-ului erau poziţionate faţă în faţă. „…aceste două regimuri totalitare, care se înfruntau astfel aici, în simboluri, cu patru ani înainte de a se înfrunta pe câmpul de luptă, ajunseseră la o concepţie de artă aproape identică… […] Fenomenul în sine este banal: să ne gândim la Revoluţia franceză sau la Revoluţia chineză. Prin aceasta putem înţelege cum o revoluţie este, deopotrivă, o întoarcere înapoi, în sensul primar al termenului…”¹.

16. A pleca a rămâne. Când să pleci, unde să rămâi?

Cazul Hechter – Sebastian

– trei ipoteze –

Şi Mihail Sebastian a rămas.

Spre deosebire de Ionel Ştrulovici, care a pătimit şi sub legile rasiale, şi sub comunişti şi nu şi-a găsit liniştea nici după 1989, Mihail Sebastian, decedat într-un accident de circulaţie puţin după eliberarea ţării de teroarea fascistă, a trăit ca evreu printre personalităţi de dreapta, dar şi printre cele de stânga, a suferit, dar le-a căutat şi în continuare prietenia. Datorită accidentului mortal, Mihail Sebastian a fost scutit să îndure şi vremurile de „dictatură a proletariatului”.

O primă ipoteză: Sebastian s-a învârtit în cercurile intelectualităţii legionare, dar şi printre personalităţi de stânga (Pătrăşcanu, Harry Brauner, Lena Constante etc., cei învinuiţi de-a valma cu diferiţi „foşti” şi condamnaţi de justiţia lui Gheorghe Gheorghiu Dej².) Ionel Ştrulovici a încercat să se acomodeze, dar nu să se asimileze mai marilor timpului şi locului şi a fost pedepsit. Sebastian a făcut mai mult: el a ales aşa cum a ales şi a scăpat doar prin moartea sa bruscă, la sfârşitul lui mai 1945, de o soartă nu numai posibilă, dar chiar lesne previzibilă. Este mai mult decât probabil ca în boxa acuzaţilor din „lotul Pătrăşcanu” să fi ajuns şi Sebastian, doar moartea ferindu-l de justiţia dejistă. În ultimele zile ale lui 1944, Sebastian s-a aflat timp de şase zile în cabana Vânători de la Diham. În procesul lotului Pătrăşcanu, este incriminat că în acele zile inculpaţii „au luat legătura cu politicieni din partidele istorice <burgheze>”. Şi numele lui Sebastian a fost amintit în acest context, deşi el nu mai trăia.

Dar cine a fost cu adevărat Mihail Sebastian? Marta Petreu are perfectă dreptate când descrie imaginea total falsă a lui Mihail Sebastian, o receptare dinamică, diferită în anii care s-au scurs de la moartea sa. „În realitate, figura publică a lui Sebastian este una profund mistificată³. E vorba despre o mistificare veche şi stratificată, pentru care scriitorul n-are nici merit şi nici vină. Responsabilitatea o poartă în primul rând istoria – adică lungul experiment comunist şi dificultăţile ieşirii din punct de vedere mintal din el. În al doilea rând, mistificarea a fost favorizată de inexistenţa unei ediţii complete Mihail Sebastian – căci oamenii citesc mai uşor o carte şi se duc mai greu la colecţiile de presă dintr-o bibliotecă. Într-al treilea rând, există şi o responsabilitate a noastră, a celor ce am scris, într-un fel sau altul, despre Sebastian, fără a ne duce la colecţiile de presă să verificăm ce anume a publicat tânărul ziarist vreme de şapte ani (din august 1927 până în ianuarie 1934) în Cuvântul şi în celelalte publicaţii la care a colaborat. Toţi am luat de bun ceea ce ne-a fost dat de-a gata mestecat: adică toţi l-am crezut pe Sebastian pe cuvânt, conform antologiilor şi conform Jurnalului. Mici indicii care îi puneau sub semnul îndoielii imaginea standard – de pildă, afirmaţia lui Eliade, din postfaţa la Roza vânturilor, că Sebastian ar fi un antidemocrat; sau ciudăţenia unor pagini din Cum am devenit huligan; sau ciudăţenia unor pagini din De două mii de ani – au trecut neobservate.”⁴

„Din 1929, Sebastian a fost un admirator – la început mai prudent, apoi mai înflăcărat – al lui Mussolini⁵”, iar sentimentele sale faţă de Nae Ionescu, Eliade, Camil Petrescu, Cioran etc., care numai filosemiţi n-au fost, erau sentimentele unui discipol cucerit de maeştrii săi, pe care i-a admirat până la iubire şi pe care dorea să-i convingă prin părerile afişate fără echivoc de fidelitatea sa. Aşa cum se întâmplă îndeobşte cu alogenii care, în dorinţa de a fi acceptaţi drept asimilaţi, devin excesiv de declarat partizani ai celor în care vor să se topească. În ieşirile sale publice, tânărul „ucenic al diavolului”, cum îl descrie (corect) Marta Petreu pe M. Sebastian faţă cu Nae Ionescu, perorează în spiritul doctrinei de dreapta. Teme precum „contemporaneitatea ca trecere de la individualism la colectivism” sau „înrudirea de idei dintre Sebastian şi Cioran […] în conferinţa de la Forum, [Sebastian] a afirmat <iraţionalitatea existenţei, futilitatea oricărei tentative omeneşti de a îmbunătăţi realitatea precum şi caracterul de răscruce ideologică a clipei de faţă. Pentru primul mai ales individul apune…⁶” Sau „ideea naeionesciană a statului democrat de import, nepotrivit cu realitatea românească şi cu nicio realitate”⁷. Sau, din aceeaşi sursă: „Citit în paralel cu magistrul său, Sebastian din anii Cuvântului (şi prin anumite idei şi din anii de după Cuvântul) se dovedeşte a fi îmbibat de termenii, de ideile, de stilul şi de ticurile naeionesciene. […] aşa cum legionarii au susţinut, în anii treizeci, acelaşi lucru, că nu are rost să vorbeşti despre stânga şi dreapta [cf. Vasile Marin], tot aşa şi Sebastian, folosindu-se ca un ecou de argumentele mentorului său, respinge etichetarea Cuvântului ca <de dreapta sau de extremă dreaptă>”⁸. Exemplele ar putea continua… Ceea ce mă face să mă întorc la modelul livresc Ionel Ştrulovici. Asta pentru că mi se pare extrem de plauzibil ca şi Sebastian, dacă n-ar fi murit imediat după plecarea fasciştilor, ar fi avut o soartă asemănătoare, doar că Ionel Ştrulovici a fost o victimă inocentă, pe când Sebastian ar fi pătimit în urma opţiunilor sale. (El însuşi recunoaşte că „prezenţa sa la Cuvântul a fost <poate o eroare, dar nu un accident>, aşadar, nu o întâmplare, cu contrariul ei, o alegere şi un destin. Un destin pecetluit cu numele lui Nae Ionescu”⁹.) „Mânia proletară” n-ar fi ratat prilejul şi ar fi avut de unde alege pentru a-l „demasca” pe acest om problemă: Mihail Sebastian ar fi putut fi inculpat pentru „crimă de înaltă trădare”, atât în „lotul Pătrăşcanu”, cât tot cu aceeaşi acuză în lotul „jurnaliştilor fascişti”, eventual alături de Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru sau Radu Gyr. Plasat „prea la stânga” sau „prea la dreapta”, soarta i-ar fi fost aceeaşi.

„Asimilarea” lui Hechter – Sebastian s-a terminat lamentabil într-o perioadă când evreul nu era socotit nici măcar om, darămite român. Marta Petreu descrie exact toboganul pe care a alunecat tot mai rapid relaţia (nu numai cu Nae Ionescu): „Aşa cum un îndrăgostit cristalizează în jurul persoanei iubite toate calităţile, şi Sebastian îşi cristalizează în jurul lui Nae Ionescu, ajutat de acesta, dar împotriva cursului istoriei, toate iluziile. Dacă Nae Ionescu ar fi rămas în graţiile camarilei, putem să presupunem că prefaţa la De două mii de ani ar fi arătat altfel. Sebastian cristalizase în jurul lui Nae Ionescu inclusiv iluzia – polemică la adresa lui Nae! – că evreitatea sa şi calitatea de român sunt neproblematic compatibile şi că această compatibilitate este înţeleasă, acceptată şi recunoscută de către Nae Ionescu în 1934 la fel de afectuos cum îl acceptase pe el, pe evreul Sebastian, în toamna anului 1927, în redacţia Cuvântului; sau la fel de firesc cum îl etalase, în iunie 1933, pe pagina întâi, pentru uzul regelui. Nu a fost cazul. Nae Ionescu i-a retras lui Sebastian nu numai dreptul de a se considera român, ci şi dreptul de a se considera om, admiţându-i numai calitatea imuabilă de evreu: <Eşti tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei.> Ducând cruzimea până la capăt, pentru că naratorul din roman se consideră nu numai iubitor al lui Blidaru, ci şi oarecum împăcat cu complicatul său destin, Nae Ionescu i-a spart şi iluzia aceasta, diagnosticând-i ca <bolnav> şi respingându-l sec: <Eu însă nu pot face nimic pentru tine>. Punct cu punct, în prefaţa sa, Nae Ionescu i-a respins lui Sebastian toate problemele cu care acesta a venit la el.”¹⁰

Povestea lui Mihail Sebastian este povestea evreului, omul problemă care nu cunoaşte liniştea, iar cuvintele maestrului iubit, Nae Ionescu, din prefaţa la „După două mii de ani” rămân emblematice şi-i rezumă cel mai bine condiţia… „Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetând a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului. (…) Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe cari Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi… Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?”