Problema (34)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019. *

Totuşi, acuza de sionism a fost şi rămâne vie, ea s-ar justifica dacă cei doritori să plece – chiar şi pe „scara de incendiu” – ar deveni prin aceasta duşmanii ţării din grupul de adopţie dat, din locul unde s-au născut. Şi se încearcă să se justifice şi pentru cei ce nu vor să plece, dar care – cine ştie? – cândva o vor dori, mai ales dacă nu se va uita să fie convinşi să emigreze.

Am arătat că în regimul totalitar din ţările satelit ale Uniunii Sovietice, sionismul era sinonim cu posibilitatea de a părăsi lagărul socialist, adică cu o discriminare pozitivă pentru evrei, ceea ce-i făcea pe neevrei (ca şi pe negermani) să aibă un motiv în plus de antipatie. Aceasta, alături de vechile preconcepţii şi nu marele patriotism îi mâna în luptă pe ei, cei care nu aveau oportunitatea de a ieşi din ţarc.

Dar, în afara acuzaţiei de sionism, cea mai des întâlnită acuză a fost şi rămâne – pe lângă uciderea lui Isus – teoria cum că evreii ar fi fost cei ce au adus comunismul în lume şi, mai ales că ei ar fi fost cei ce au supus ţările din răsăritul Europei Uniunii Sovietice. Adevărul este că evreii din Europa de est s-au simţit salvaţi de către Armata Roşie de iminenta deportare spre moarte. Faţă de care, cel puţin în primii ani de după război, n-au putut să nu aibă sentimente de recunoştinţă. Şi nici faţă de cei ce o conduceau, mai ales că informaţiile reale despre „raiul comunist” încă nu erau la îndemână în perioada euforiei miraculoasei scăpări de la moarte. (Fiecare zi în plus, putea fi decisivă. O demonstrează, de pildă, amintita amploare a crimelor regimului Ferenc Szálasi, începând cu 15 octombrie 1944 (!) ori practica măcelurilor executate în mod frecvent de soldaţii nazişti aflaţi în retragere. În timpul acesta, în Europa de vest evreii, câţi au scăpat, n-au adus comunismul… Ei n-au trăit iluziile aduse de Armata Roşie eliberatoare. (Ar mai fi de adăugat că nici în răsăritul continentului evreii n-au fost majoritari în noile structuri şi, în primul rând, n-au ocupat prima poziţie, poziţia hotărâtoare, aşa că, treptat, au fost în mare parte eliminaţi din funcţiile de conducere, iar mulţi evrei au cunoscut, după prigoana fascistă, şi „reeducarea” în penitenciarele dictaturii proletariatului.)

19. Viorel Gheorghiţă precizează că: „Mişcarea Arhanghelului Mihail a fost înfiinţată Vineri, 24 iunie 1927. Până la această dată studenţimea română naţionalistă a activat fie în cadrul unor asociaţii specifice în cadrul centrelor universitare, fie, începând din martie 1923, în cadrul Ligii Apărării Naţionale Creştine, sub preşedinţia profesorului A. C. Cuza. Antisemitismul acestei perioade are un caracter teoretic şi aparţine preponderent mediului universitar. La nivel studenţesc, el se concretizează în revendicări de genul <numerus clausus>” etc¹.

Şi aceste citate necesită comentarii. „Pentru început…”, pentru început, o întrebare: a fost „la început” mişcarea legionară o mişcare pur teoretică?

Aşadar, având „o influenţă, iniţial, benefică”?…

Pentru a încerca un răspuns, mai simt nevoia unei paranteze: când am sosit în 1968 la Arad, printr-o întâmplare, repartiţia ministerială de la capătul studiilor universitare, o întâmplare care mi-a definit viaţa de atunci şi până astăzi, am întâlnit un personaj cu care am legat o prietenie pe cât de sinceră, pe atât de greu de explicat – la fel cum greu de explicat au fost multe momente ale vieţii mele, om problemă. Viorel Giorgiţă era cu peste douăzeci de ani mai în vârstă decât mine, fusese fiul unor ţărani fără posibilitate de a-l ţine la studii, aşa că a urmat şcoala normală, care oferea condiţii gratuite pentru viitorii învăţători; apoi, întrucât absolvenţii preparandiei nu puteau urma decât seminarul teologic, s-a înscris acolo, dar a profitat şi de oportunitatea de a urma începând cu anul II de studii, în paralel, şi cursurile facultăţii de filozofie. Între timp, a aderat la mişcarea legionară, devenind lider al tineretului legionar din Ardeal. După eşuarea rebeliunii legionare, a făcut o jumătate de an de închisoare antonesciană, de unde a scăpat acceptând să plece pe frontul de răsărit. La întoarcerea în ţară, în anul IV de teologie şi anul III de filozofie – unde Lucian Blaga l-a luat pe lângă el -, a fost ridicat şi a supravieţuit şaisprezece ani de puşcărie, fiind eliberat printre ultimii, odată cu amnistia din 1964. Când l-am cunoscut, lucra în calitate de tehnician în construcţii şi, din când în când, era vizitat şi în continuare de securitate. Înarmat cu o cultură umanistă uimitoare, nu s-a dezis nici o clipă de ideile legionare, fiind chiar şi înmormântat, în 2005, pe intonarea „Sfintei tinereţi legionare”. La fel cum nu s-a dezis de mişcare nici în cărţile de memorialistică. Deci, el legionar, eu evreu – şi, cu toate acestea, m-a făcut singurul său confident. (Se cunoaşte că foştii deţinuţi evită, în general, să povestească ororile prin care le-a fost dat să treacă.) Timp de multe luni adunate în câţiva ani, petreceam câte o după-amiază pe săptămână, el povestind şi eu ascultându-l. Între noi s-a legat o relaţie cu totul diferită decât cea dintre evreul Iosef Hechter şi ideologul Nae Ionescu. Legionar până la capăt, Giorgiţă (numele de scriitor Gheorghiţă) n-a fost antisemit, deşi susţinea că numerus clausus pentru studenţii evrei a fost o măsură legitimă şi necesară! Omul acesta nu m-a apostrofat cu „Gheorghe Schwartz, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?” Cu omul acesta am avut lungi conversaţii ce ne-au legat într-o prietenie pe cât de neaşteptată, pe atât de temeinică. El – şi aici am vrut să ajung – susţinea că mişcarea legionară a avut două curente distincte: unul agresiv şi unul pur teoretic. În felul acesta, cei din a doua categorie nu şi-au mânjit mâinile cu sânge. „Dar i-aţi justificat pe asasini, ceea ce este suficient de grav!” mă opuneam eu. Iar el încerca să-mi explice că niciodată unul din multitudinea de intelectuali de dreapta nu a agresat pe cineva de altă etnie sau de altă părere. Cine este dispus să stea de vorbă pentru a-şi susţine ideile nu recurge la forţă, îmi spunea. Păi, nici Nae Ionescu n-a recurs la forţa fizică, dar…

În cartea sa Et ego…, Gheorghiţă scrie: „Nu toţi evreii sunt vinovaţi pentru faptele unora dintre ei, numeroşi din păcate. Legionarii în schimb sunt vinovaţi cu toţii pentru faptele săvârşite de unii dintre ei. Pentru ce?” .² Pe foaia de gardă a cărţii găsesc dedicaţia: „Prietenului meu Ghe. Schwartz, această scurtă istorie a devenirii mele, cu speranţa că va reuşi să surprindă voinţa neprecupeţită de relevare a adevărului şi numai a adevărului. 2.01.1995:” Dar scrie la pagina 307: „I s-a reproşat, aşadar, Mişcării Legionare faptul că pentru a-şi atinge ţelul, în ce anume constă el nu ni se spune, a recurs la asasinatul politic. Un neadevăr. Nici unul dintre asasinatele ce i se impută, reale de altfel, nu a fost săvârşit, mai exact nu şi-a găsit motivaţia, în a impune ceva, ci în aceea de a restabili un echilibru frânt. Au avut toate un caracter justiţiar. S-au constituit în reacţii la încălcări flagrante, la încălcări scandaloase ale legii, în reacţii la falsificarea brutală a adevărului şi bruscarea spiritului de dreptate. Într-un anume sens, au fost săvârşite în legitimă apărare.” Şi, citându-l pe Ion I. Moţa: „Declarăm în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei că violenţele noastre au fost totdeauna de apărare şi legitim răspuns. Iniţiativa ilegalităţilor şi a violenţelor revine în întregime inamicilor noştri.” Şi Gheorghiţă termină cartea cu următoarea profesiune de credinţă: „Pe drept sau pe nedrept, în sarcina Mişcării Legionare au fost reţinute fărădelegi. Pe drept sau pe nedrept, în sarcina Mişcării Legionare vor mai fi reţinute încă multe păcate. Faptul va rămâne totuşi fără relevanţă, dacă în sarcina Mişcării Legionare vor fi reţinute, şi e cu neputinţă să nu fie, şi iubirea de neam, cu muntele de suferinţă şi marea de jertfe curate, generate de această iubire. Celor ce au iubit mult li se iartă jertfa, expresia dragostei fiind mai presus de orice răscumpărare. Prigoanele, calomniile şi mişelia nu au reuşit şi nu vor reuşi să-i zdruncine statutul, să-i tulbure nobleţea, să-i deturneze sensul. În timp, ura poate să triumfe. În absolut, în veşnicie, nu.” ³

Greu de înţeles şi totuşi aşa a fost: acest legionar rămas legionar până în ultimele-i zile, care m-a iubit pe mine, evreul, ca pe copilul său, a avut tăria să scrie elogios chiar şi după apariţia unui roman de-al meu în care, pentru a putea spune ceea ce doream, am folosit, ca fundal, tocmai ciuma verde difuzată de mişcarea legionară, ţintă admisă în contextul ideologiei anilor `980. Şi chiar dacă remarcă just că „localizarea problematicii este o simplă tehnică, un travesti îndărătul căruia pulsează fascinaţia universalului”, acest legionar ce nu s-a dezis de crezul său nici după toate cele îndurate, acceptă convenţia aşa cum am prezentat-o eu⁴. Nu pot decât să închid paranteza despre Viorel Gheorghiţă cu un citat de asemenea din cartea sa: „Orice s-ar spune, omul rămâne un animal imprevizibil. Se pare că imprevizibilul e chiar nota prin care se deosebeşte de animalul-animal⁵.”