Problema (35)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019. *

Aşa cum, de asemenea, am pomenit mai sus, prigoana împotriva evreilor nu admitea excepţii. Într-un discurs celebru, Hermann Göring le-a atras atenţia căpeteniilor naziste că e timpul să se termine cu afirmaţii de genul „pe strada noastră a locuit un farmacist evreu de treabă” sau „am cunoscut o evreică drăguţă, vecină cu familia noastră”, subliniind că nu există evrei buni şi evrei răi şi că toţi evreii trebuie lichidaţi. Gheorghiţă n-a spus niciodată că trebuie lichidat cineva, dar a împărtăşit ideile segregaţioniste. Sunt convins că Gheorghiţă a făcut parte din aripa ideologizantă a mişcării, că n-a ucis, că nici măcar n-a molestat pe cineva. Pentru aceasta era prea cerebral; Scurta istorie a devenirii [mele], după cum şi-a subintitulat volumul, s-a întâmplat în oroarea penitenciarelor, care închisori, deşi nu sunt locul unde nici pe departe s-ar fi bucurat de un „Jurnal al fericirii”, i-au confirmat şi întărit crezul. Gheorghiţă nu şi-a regretat nici o clipă trecutul, a avut dubii în legătură cu amploarea crimelor săvârşite de camarazii săi „din aripa activă”, pe care, e drept, i-a dezaprobat pentru acţiunile lor „justiţiare”, a fost convins de legitimitatea mişcării, dată de „iubirea de neam, cu muntele de suferinţă şi marea de jertfe curate, generate de această iubire”. Or, tocmai din „iubire”, evreii trebuiau înlăturaţi din această lume. Mai puţin emblematic decât Nae Ionescu, poate şi datorită faptului că a fost mai tânăr şi, deci, a venit mai târziu pe scenă, că n-a ajuns chiar în vârful mişcării, totuşi şi Viorel Ghiorghiţă a fost reprezentativ pentru largul grup al „antisemitismului intelectual”, acea categorie care „s-a desăvârşit” în suferinţa lagărelor aşa-zis comuniste, generaţie prea bătrână pentru a fi ea cea capabilă să se reorganizeze după schimbările din 1989. (Spre deosebire de vechii securişti care, luând o nouă înfăţişare, au rămas la bucate şi sub noile autorităţi. Iar, după ei, urmaşii lor.) Legionarii „vechi” au lăsat loc, ca orice mişcare doar anesteziată, dar nu şi omorâtă, „lupilor tineri” într-o Românie atât de volatilă în interpretarea legilor, unde, în pofida interzicerii de jure a mişcărilor fasciste, mai pot fi văzute afişe pe străzi, anunţând activităţi ale legionarilor cu programul manifestării, cu nume, date şi adrese.

Şi aş mai adăuga un lucru: orice tentativă de a forma „omul nou”, fie „omul nou nazist”, fie „omul nou fascist”, fie „omul nou comunist” porneşte de la distrugerea numeroşilor oameni consideraţi adversari. Ghiorghiţă mi-a povestit itinerarul parcurs în lanţuri pe la mai toate închisorile Republicii Populare România. La Piteşti s-a aflat în grupul celor ce trebuiau să intre în programul „reeducării” chiar cu o zi înainte ca Ţurcanu şi acoliţii lui să fie duşi spre Bucureşti şi executaţi. „Reeducarea” şi a legionarilor din penitenciarul „puterii populare”, cu toată grozăvia ei, n-a fost o invenţie a noului regim, doar monstruoasa aplicare practică îi aparţine grupului Eugen Ţurcanu. Iată ce a scris un legionar în timpul de vârf al mişcării: „Ce înseamnă a avea un nou spirit. Este a gândi, a simţi şi a înfăptui conform unui mobil dominant care nu mai este acel ce organiza mai înainte viaţa individului. Acceptarea acestui nou mobil este un fapt esenţial. Pentru convertit, aceasta înseamnă începutul unei noi istorii. Convertirea însă nu este posibilă fără o condamnare formală, o repudiere totală a eului vechi. Naşterea noii vieţi este o ofensivă contra celei anterioare. Fără acest efort continuu de negare şi distrugere a eului vechi, nu se poate ajunge niciodată la cel nou, fiindcă cele două euri nu pot trăi împreună. Trebuie ca unul să-l omoare pe celălalt.¹”. Păi, nu „negarea şi distrugerea” eului vechi a executat cu maximă brutalitate „experimentul Piteşti”? Şi ce fel de „convertire” este aceea când „convertirea” se face cu forţa, prin tortură? Încă o dată: imaginaţia teoretică a politicilor totalitare este extrem de limitată, chiar când formal se opun una alteia. Doar fanteziile sadice ale torţionarilor pot fi diferite, în funcţie de imaginaţie, temperament şi intelect.

Încheind paranteza despre Viorel Gheorghiţă, aş mai adăuga doar un singur lucru: nu toată lumea s-a născut şi a rămas erou, nu toată lumea a trecut la fel prin iadul penitenciar. Unii nici n-au mai ieşit deloc de acolo, alţii au ieşit zdrobiţi, mulţi au murit curând după eliberare. Dar oricât rău a făcut cineva, este nedemn să-i analizăm comportamentul din timpul detenţiei.

Iată, de pildă, ce s-a scris despre Nichifor Crainic: „A fost secretar general la Ministerul Cultelor în timpul guvernării legionare, dar cel mai important devine şef al propagandei, la care de altfel se pricepea foarte bine, în perioada dictaturii lui Antonescu. A fost caracterizat ca un personaj cameleonic care a oscilat între legionari, Antonescu şi mai apoi va ajunge şi în zona comunistă. După 1945, Nichifor Crainic ajunge fugar prin satele din Transilvania, fiind căutat de comunişti, evident pentru activitatea sa legionară şi mai apoi propagandistică pro-antonesciană. Este inclus de comunişti în <lotul ziariştilor fascişti>, alături de Pamfil Şeicaru sau Radu Gyr şi este condamnat la detenţie pe viaţă pentru <dezastrul ţării, prin crime de război>. După mai bine de doi ani de pribegie şi viaţă dusă prin ascunzători, bolnav, Nichifor Crainic se predă în 1947. Este închis la Jilava şi Văcăreşti. A fost rejudecat în mod abuziv şi trimis pentru 15 ani în iadul de la Aiud. După calvarul închisorii a fost eliberat.  După 1962 a ajuns să scrie pentru ziarele de propagandă comuniste. Mai mult decât atât a fost acuzat că a fost turnător al Securităţii în detenţie. La închisoarea Aiud, cu ani în urmă, profetul ortodoxismului suferea atât de tare de foame, încât făcea lucruri de nefăcut. Talentul cu care scrisese Nostalgia Paradisului îl folosea acum la delaţiuni împotriva camarazilor de celulă. Gardienii ştiau asta şi se distrau pe seama decăderii omului. Veneau la el cu câte o gamelă de arpacaş şi îl întrebau dacă există Dumnezeu. <Nu există>, răspundea Crainic, întinzând mâna după suplimentul râvnit. Povestea aceasta cutremurătoare am auzit-o de la mai mulţi veterani ai Aiudului, martori ai întâmplării. De la ei ştiu şi justificarea flămândului: pe când deţinuţii de rând nu aveau de pierdut decât viaţa, el, poetul, eseistul şi filosoful Nichifor Crainic, era ameninţat să îşi piardă opera, preciza Florin Constantin Pavlovici în Tortura pe înţelesul tuturor. Nichifor Crainic a murit în 1972.”².

Nu, nu pentru ceea ce a reuşit să facă dintr-un om regimul penitenciar trebuie acel om judecat! Mai ales că au fost destule cazuri de neevrei – mai ales femei şi chiar şi adolescenţi – ucişi, condamnaţi şi bătuţi pentru că s-a găsit cineva care să-i fi denunţat drept evrei, la fel cum au fost şi multe cazuri de persoane inocente acuzate şi condamnate că ar fi fost părtaşi la crimele perioadei legionare, deşi n-au comis nici un delict, cel mult au spus o dată ceea ce nu ar fi trebuit să spună. Şi dintre ei, unii s-au prăbuşit şi este nedemn să-i acuzăm! La fel cum regimul „dictaturii proletare” a penalizat sălbatic pe oricine avea interesul. Şi nici printre acei oameni nevinovaţi – evrei sau neevrei – n-au fost numai eroi… Cum să-ţi râzi de nenorocirea lor?!

20. Reiau: O fiinţă dragă, fără nici un fel de preconcepţii, m-a întrebat dacă nu cred că şi evreii înşişi sunt de vină pentru câte pătimesc. I-am spus că trebuie să fii evreu pentru a înţelege ce simte un evreu.

Dar nu e prima şi nici ultima care (şi-)a pus astfel de întrebări. Iar confirmări a avut destule. Iată: „<Pretutindeni unde jidanii s-au stabilit s-a dezvoltat antisemitismul. Cauzele generale ale antisemitismului trebuie să se afle în însuşi Israel, iar nu în cei ce îl combat. De ce oare evreul a fost rând pe rând şi egal maltratat şi urât de Egipteni şi de Romani, de Perşi şi de Arabi, de Turci şi de naţiile creştine? Pentru că pretutindeni şi până în zilele noastre, el a fost o fiinţă insociabilă… un exclusivist… care a ţinut la cultul său politico-religios, la Legea sa.> Citatele extrase din lucrarea <L’antisémitisme>, Paris, 1884, p. 3 şi 4 semnată de scriitorul evreu Bernard Lazare şi sunt folosite de dr. N. C. Paulescu drept punct de plecare al consideraţiilor lui.³”. Da, dar, la fel ca şi Theodor Herzl, şi pentru Lazare afacerea Dreyfus a fost momentul de cotitură în privinţa convingerilor. Lazare ia activ parte la procesul care a împărţit Franţa – şi nu numai – în dreyfusarzi şi antidreyfusarzi, scrie L’affaire Dreyfus – Une erreur judiciaire (1993) şi se concentrează şi el asupra idealurilor sioniste (cu deosebirea că sionismul lui Lazare este de natură mai degrabă anarhic). Oricum, perioada lucrării citate de Gheorghiţă a fost demult depăşită. Depăşită de Lazare, dar nu şi de inamicii evreilor şi nici măcar de toţi evreii. L’antisémitisme se încadrează în ceea ce este descris – tot ca o veche idee preconcepută – drept „ura de sine la evrei”.