De câteva luni, o mână de indivizi sunt concentraţi să falsifice ceea ce am făcut şi am gândit. Ştiu cine îi coordonează, dar faptul nu are acum importanţă. Nu le-am dat acestora nici o atenţie. Când văd însă că pe scenă vin persoane (precum Grigore Cartianu sau Rodica Palade, cu care nu am discutat vreodată, respectiv nu am tratat vreo temă), care bat câmpii, ca şi cum mă cunosc de undeva, nu pot să nu răspund. O fac succint, precizând, de la început, că nu exista nici o probă factuală pentru aberaţiile pe care detractorii le debitează (nu s-a găsit un citat în lucrările mele care să le justifice evaluările, nu s-a putut invoca vreo acţiune a mea care să le susţină spusele). M-am obişnuit, prin forţa lucrurilor, cu sofismul ce constă în a deforma ceea ce spune sau face cineva pentru a-l putea ataca şi cu atacurile la persoană ale neisprăviţilor, încât privesc senin scena. Sunt însă nevoit să exprim câteva răspunsuri.
În februarie 2012 mi-am încheiat activitatea la Universitatea „Babeş-Bolyai”, trecând, pe baza unui contract, la renumita Universitate Ebraică din Ierusalim. A fost una dintre cele mai bune perioade de lucru din viaţa mea. Am semnat contract pentru 2012-2013 cu o universitate din Canada. Pentru anii următori, eram în negociere cu alte două universităţi de prim-plan din lume. Se ştie, contractele a trebuit să le întrerup, fiind solicitat să vin la Bucureşti, ca Ministru al Afacerilor Externe al României, şi, apoi, ca Preşedinte al Institutului Cultural Român. Aşadar, în aceste condiţii, ce se atestă cu documente, am plecat de la Universitatea „Babeş-Bolyai”, după ce am exercitat cel mai lung rectorat din istoria universităţii clujene (fiind ales de patru ori rector), am asigurat maxima dezvoltare a acesteia, am fost cel mai ales rector român în organisme internaţionale şi am creat cele mai bune condiţii de pregătire studenţilor şi personalului. Toate acestea se pot proba cu documente precise. Mai adaug faptul că, în 1997-2000, în calitate de Ministru al Educaţiei Naţionale, am reuşit, împreună cu numeroşi oameni din sistem, să reformăm învăţământul, încât, deja în mai 2000, România a încheiat cu succes negocierile pe capitolul Educaţie şi Formare Profesională, primul capitol de integrare europeană închis de ţara noastră.
Ca Ministru al Afacerilor Externe, am aplicat hotărârile Parlamentului şi am propus revenirea la prevederile Constituţiei României în materie. Am iniţiat reasumarea acestor prevederi. Nimeni nu a fost afectat în exerciţiul puterilor sale legitime. Am pus în mişcare multe proiecte, care pot fi consultate şi pe care timpul le va confirma. Benzile magnetice sunt mărturia intervenţiilor mele pentru exprimarea intereselor României la Bucureşti, Chicago, Bruxelles, Ierusalim, Paris, Istanbul şi în alte locuri. Nu s-a putut formula, cu probe, vreo obiecţie sau reproş. Evaluările făcute de cei din afara ţării au fost cel puţin pozitive. Se pot observa, înregistrate aproape zilnic, cele petrecute după plecarea mea din minister, cu oricâtă exactitate. În mod evident, România are nevoie, totuşi, de personalităţii cu expertize şi reflecţii ştiinţifice la activ, într-o lume în schimbare.
În faţa Comisiilor de Politică Externă ale Parlamentului României, la învestitura ca Ministru de Externe, am făcut precizarea că, pe fondul apartenenţei euroatlantice a României, este în interesul mutual să amplificam cooperările, în primul rând economice, cu Rusia şi China. Am argumentat că voinţa politică este de acum necesară (declaraţia mea de atunci s-a tipărit în volumul Andrei Marga, „Criza şi după criză. Schimbarea lumii”, Eikon, Cluj, 2012). Faptul că unii au deformat imediat, cu premeditare, propunerea mea de amplificare a acelor cooperări este bine cunoscut, încât nu-l mai comentez.
Am preluat Preşedinţia Institutului Cultural Roman precizând că acesta are nevoie de o sincronizare ca organizare, administrare şi programe. Din textul inaugural („Sincronizarea Institutului Cultural Roman”, 12 septembrie 2012), s-au decupat, rupt de context şi deformat termeni (de pildă, „producerea de valori”, termen folosit de mari esteticieni şi axiologi, este socotit parte a limbajului de lemn) şi idei, care nu se mai înţeleg sau se înţeleg pe dos. Am spus, cât se poate de simplu, că nu mă obsedează trecutul institutului, ci prezentul şi viitorul său, că este necesară reasumarea misiunii fundamentale a acestuia, stabilită prin reglementările din 2004. Am propus înnoirea personalului şi aducerea în rolurile-cheie, în reţeaua din afara ţării, a unor personalităţi ale culturii române actuale. Am promovat acţiuni pentru defeudalizarea Institutului Cultural Roman şi repunerea lui sub tutela interesului public. Prin deciziile luate, am lovit, fără ca aceasta să mă preocupe, în clişee, rutina, strategii de mituire ce se practicau. Reacţiile nu au întârziat să apară şi ele se vad cu ochiul liber, fiind cu atât mai vehemente cu cât profiturile unilaterale au fost mai mari.
Am propus lărgirea conceptului de cultură spre includerea, şi în Romania, pe lângă literatură, arte, a ştiinţelor, filosofiei şi teologiei. Am arătat că tradiţia din ţara noastră a descoperirilor ştiinţifice şi a inovaţiilor tehnice, atâta câtă este, trebuie etalată de asemenea, alături de creaţiile din literatură, muzică, film, arte plastice. Orice ţară se mândreşte cu idei estetice, morale, administrative, tehnice sau de altă natură. Am dat multe exemple de înnoiri ştiinţifice şi tehnice ce provin din ţara noastră. Recent, chiar Comisia Europeană a îndemnat la o abordare holistă a culturii şi a relaţiilor culturii cu alte componente ale societăţii. La noi, din păcate, comentatori cu pretenţii nu citesc astfel de lucruri şi se pronunţă apodictic asupra culturii, crezând, în mod greşit, ca o servesc. În definitiv, se poate ridiculiza şi mersul pe jos.
Am pus în aplicare „Organigrama 2012” şi „Programele ICR 2012-2013”, cu toate aprobările necesare. Aici este vorba despre un program al instituţiei sincronizat cu ceea ce se petrece în Europa şi în lume, în orizontul unui sănătos pluralism al viziunilor, abordărilor, stilurilor. Ne-a interesat şi ne interesează să avem lecturi critice, cu propuneri noi, ale programelor. Din păcate, în loc să se citească şi să se examineze textul, acesta este atacat de unii în termenii unor decenii de mult depăşite, fără să se indice un cuvânt sau o propoziţie greşită.
Am abordat cultura română ca pe o cultură a unui popor asemenea oricărui alt popor din Europa. Am propus ca institutele culturale române din străinătate să se doteze cu biblioteci ale culturii române, să organizeze cursuri de limba română, să intervină în dezbaterea culturală din ţara respectivă, să furnizeze date despre istoria şi prezentul României. Cu un cuvânt, să reprezinte cultura română în ceea ce are aceasta mai semnificativ şi mai durabil. Şi cultura română are nevoie de cunoaştere din parte celorlalţi. Este o prea evidentă eroare considerarea acestei orientări drept naţionalism patriotard, cum spunea, complet nefericit, un detractor de acum notoriu, care citeşte doar pentru a-şi confirma clişeele.
Dacă acceptăm metafora maritimă propusă de un fost responsabil al Institutului Cultural Român, cea a vasului cu vâslaşi şi pânze, atunci, trebuie să menţionez, pe bază de probe factuale, că vâslaşii sunt astăzi mai mulţi şi mai bine pregătiţi, că pânzele sunt desfăşurate mai larg, iar orizonurile sunt cu adevărat deschise. Aş opune însă acestei metafore o alta, cea a simfoniei, deocamdată sub observaţia simplă că nu iese o simfonie cu două-trei tromboane uzate.
În România ne plângem, pe bună dreptate, că nu există o dezbatere temeinică a problemelor de interes public. O astfel de dezbatere este mereu necesară. Dar la aceasta nu se va putea ajunge cât timp se practică, aşa cum am arătat, evaluări fără probe, sentinţe fără argumente, judecăţi fără lecturi şi deformarea pe scară largă a ceea ce spune celălalt.
