Răul ca problemă

Ne întâlnim cu răul în multiple ipostaze. Bunăoară, săptămâna în curs a fost a decidenţilor ultimei decade, care au traficat funcţii publice, în vreme ce tăiau anapoda din veniturile angajaţilor. Se văd acum bine roadele confuzionării sistematice a valorilor şi ale ascensiunii diletanţilor, într-o societate ce luptă cu sărăcia. Se mai vede cum unii îi împiedică pe alţii să-şi valorifice pregătirea, discreditându-i în toate felurile, într-o ţară ce are nevoie de inovaţie ca de oxigen. Nu de mult, un aviator a fost ars de viu, iar un ziarist a fost decapitat. Recent, s-au comemorat atrocităţile de la Auschwitz.

Răul este prea răspândit ca să mai fie nevoie de multe exemple. Dar nu cumva, tocmai de aceea, îl nesocotim şi ne preocupă prea puţin? Poate că ar trebui întoarsă foaia şi văzută nu numai faţa acceptabilă a realităţii, ci şi cea în care răul îşi face de cap. O autoare sensibilă la suferinţă (vezi Susan Neiman, Evil în Modern Thought. An Alternative History of Philosophy, Princeton University Press, 2002) a şi propus, de pildă, rescrierea istoriei filosofiei din punctul de vedere al abordării răului. Numai aşa, filosofia devenită canonică ar mai putea fi pusă în legătură cu istoria trăită. În orice caz, pentru a rămâne expresia vieţii oamenilor, filosofia ar avea de făcut faţă răului din lume. Dar numai filosofia?

Cum se poate însă face faţă răului? Ca şi altădată, suprafaţa răului trebuie mai întâi circumscrisă. Nu rezolvă, fireşte, mare lucru inventarul, dar circumscrierea răului este indispensabilă pentru a întări conştiinţa că lumea are mai multe feţe – nu numai cea convenabilă. A lua în seamă faptul că în proximitatea noastră se află răul este primul pas spre luciditate. Vestitul cutremur de la Lisabona a decredibilizat interpretarea lui Leibniz că am fi în “cea mai bună dintre lumile posibile”. Exterminarea industrializată de oameni a infirmat convingerea că s-ar fi învăţat suficient din istorie. Acum, extinderea răului ne îndeamnă să acceptăm că aproape orice generalizare este în discuţie.

Trebuie făcut încă un pas – lămurirea surselor. Distincţia nu consolează, dar unul este răul ce vine din mecanismele nestăpânite ale naturii – un cutremur, o boală din naştere etc. – şi altul este răul pe care oamenii şi-l fac. Pentru primul rău nu avem altă cale decât să dezvoltăm cunoaşterea, pe cât posibil ştiinţa, şi mijloacele de intervenţie. Asupra celui de al doilea mai este încă de reflectat, dată fiind varietatea sa – de la accidentul de circulaţie din culpă, de pildă, trecând prin deposedarea de bunuri sau strivirea demnităţii altora, la crimă premeditată.

Apoi, mai este nevoie de ceva, anume, de a sesiza unde răul este calculat şi unde este involuntar. Ştim de la moraliştii secolelor anterioare că nu există legătură necesară între intenţiile acţiunilor şi rezultatele lor. În definitiv, cercetarea atomului nu duce direct la lansarea de bombe atomice. Răul involuntar trebuie lămurit, dar ceea ce trebuie să ne preocupe, înainte de toate, este răul făcut cu bună ştiinţă.

Mai este de făcut un pas – distincţia între răul accidental şi răul sistematic. Câte instituţii nu şi-au pervertit menirea? Câţi neaveniţi nu ajung să le conducă? Câte decizii nu sunt greşite, ştiindu-se de la început că sunt greşite? Fiecare rău trebuie luat în seamă, căci atinge pe cineva, dar cel sistematic este întins şi adesea insidios, întrucât pare în firea lucrurilor.

Poate că sunt indispensabili şi alţi paşi pentru a contracara răul. Ei se pot stabili lămurind în ce constă acesta. Unde este, aşadar, răul, şi nu doar insuficienţa, nereuşita, neîmplinirea, dezavantajarea, pierderea, ce sunt percepute în mod curent ca rău? Cred că nu atenuăm deloc gravitatea vreuneia spunând că răul este distrugere: distrugere fizică (de exemplu, de resurse, de posibilităţi de dezvoltare, de vieţi), distrugere morală (descurajarea, umilirea, înjosirea), distrugere instituţională (direcţionarea greşită a unei comunităţi, antagonizarea, oprimarea), distrugere ideatică (cultivarea imposturii, a ideilor fără suport, a inculturii). Când vorbim despre rău angajăm inevitabil ceva din optica proprie, dar putem delimita răul cu destulă siguranţă dacă îl considerăm distrugere de posibilităţi. Este simptomatic că avem reflecţii abundente, chiar filosofii, care privesc lumea pe linia opusă – cea a îngrijirii fiinţării. Dar avem incomparabil mai puţine reflecţii asupra distrugerii – iar faptul ar trebui să dea de gândit.

Altădată, răul era mai preocupant şi lua anvergura unor mari construcţii ideatice. Nefiind la îndemână instrumente practice de a-l limita, s-a recurs, spre exemplu, la cercetarea corelaţiilor lumii, care, odată stăpânite, ne-ar permite acţiunea preventivă sau vindecătoare. Din tradiţia chineză vine conjurarea spiritelor la templu, din tradiţia evreiască vine marea viziune a kabbalei, din tradiţia grecească optica gnosticismului (vezi Tobias Churton, Gnostic Philosophy. From Ancient Persia to Modern Times, Inner Traditions, Rochester, Vermont, 2005, p.98). Fiecare îşi asuma că există o organizare lăuntrică a lumii, pe care ştiinţa secretă a unor iniţiaţi o poate pune în lucru pentru a ţine la distanţă răul sau a-l contracara. Dar această ştiinţă a rămas prea esoterică pentru cei loviţi de rău.

Preocuparea de a face faţă răului nu a scăzut odată cu articularea teologiei. Lactantiu îi atribuie lui Epicur acest raţionament: Dumnezeu sau doreşte să elimine răul şi nu poate; sau poate şi nu vrea; sau nici nu vrea nici nu poate; sau vrea şi poate. Dacă vrea şi nu poate, atunci este slab, ceea ce nu concordă cu caracterul lui Dumnezeu. Dacă poate şi nu vrea, atunci este maliţios, ceea ce nu se potriveşte lui Dumnezeu. Dacă nici nu vrea şi nici nu poate, atunci este slab şi maliţios şi nu este Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu vrea şi poate, ceea ce i se potriveşte de fapt, de unde vine răul? De ce nu-l înlătură?

Teodiceea întreţine până azi întrebarea: cum se explică prezenţa răului în lume? Doar că acum putem face un bilanţ. Dumnezeu este atotputernic, infinit bun şi l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, dar ceva a intervenit. Nu dă rezultate ipoteza lui Dostoievski şi Nietzsche – “Dumnezeu a murit”, chiar dacă ambii acuzau de fapt împrejurarea că în cultura modernă Dumnezeu a ajuns să fie scos din discuţie. Nici ipoteza lui Hans Jonas că Dumnezeu este împiedicat să acţioneze nu este soluţie. În schimb, dă în continuare rezultate ipoteza lui Isaac Luria – Dumnezeu a lăsat lumea să ruleze deocamdată în baza legilor ei.

Dar nici teodiceea nu satisface. Discuţia despre atributele lui Dumnezeu nu modifică situaţia, căci chestiunea presantă pe care fiecare o întâlneşte este alta, anume, ce fac oamenii fără de Dumnezeu? Ne aflăm, de fapt, în plină istorie pământească, ba chiar prea pământească, pentru a parafraza o formulare celebră, încât pe terenul istoriei trebuie căutată acum soluţia. Unele argumente sunt mai mult decât încurajatoare: revoluţii făcute la timp, dreptul bine elaborat, justiţia înţeleaptă, medicina avansată, moralitatea ridicată, progresul cunoaşterii, educaţia reuşită au dus la limitarea răului, dacă nu la eliminarea lui. Ceva s-a schimbat în bine, chiar dacă mai este loc suficient pentru ameliorări.

Aceste argumente mai denotă ceva. Anume, că simple reacţii estetice sau morale nu ajung niciodată pentru a limita răul. Kierkegaard (în Conceptul angoasei) ne spunea că „răul este plicitistor“. Propoziţia este, probabil, adevărată, dar nu duce departe. Răul trebuie explicat pentru a putea fi contracarat.

Toma d’Aquino (în De Malo) credea că “răul este o entitate”. Numai că rareori situaţia este atât de simplă. Prea rar putem nominaliza sursa răului undeva sub privirile noastre, încât, dacă am lua-o sub control, răul ar dispărea, precum o flacără când i se opreşte combustibilul. Răul este în fapt difuz, tentacular, fiind pregătit în ţesătura de relaţii ce compun realitatea, încât contracararea lui se complică. Hannah Arendt avea dreptate când vorbea (în Eichmann la Jerusalim) de “banalitatea răului” – o altă sintagmă deformată copios prin interpretare: “banalitatea” nu înseamnă aici acceptabilitate, şi nici ubicuitate, ci doar prezenţa răului printre oameni, în realităţile de fiecare zi, din care se iveşte în anumite condiţii.

Cum se ajunge de fapt la rău în viaţa de zi cu zi? Nu aş accepta sugestia unor interpretări ale lui Othelo, după care Jago face răul fără scop, chiar dacă personajul avea un scop. Dacă l-am socoti fără scop, răul s-ar sustrage răspunderii, fiind doar un fel de prostie. În fapt, răul făcut de oameni altor oameni nu este inocent. Accept însă ceea ce sugera Thomas Mann, în Muntele vrăjit, anume că răul este “faţa nevăzută a unei boli”. Da, vedem bine, şi în exemplele date, că este vorba nu doar de erori sau accidente, ci de boli!

Numai că nici boala, oricât de gravă ar fi, nu scuteşte de răspundere. Din faptul că toţi se îmbolnăvesc şi o societate îmbracă alura casei de nebuni nu rezultă că nimeni nu mai este responsabil. Răul este fundamental acţiune de distrugere. Împărtăşesc opinia lui Terry Eagleton (Das Böse, List, Berlin, 2012) că “răul vrea să nimicească întregul” (p.27) – întregul posibilităţilor sau măcar ceva din el.

Am amintit reflecţiile de mai sus căci avem la îndemână o tradiţie de reflecţie ce ne oferă puncte de sprijin pentru a-l circumscrie şi contracara. În plus, elementarismul (“lasă-mă cu d’astea!”) ce se răspândeşte emfatic, din nou, nu este soluţie, iar împotriva lui este de actualizat acea tradiţie, ce vede oricum lucrurile mai în adâncime.

Ce este, însă, de făcut efectiv? Nimic nu este asigurat a priori pe lume, dar nu este totul pierdut. Avem încă soluţii la dispoziţie. De pildă, să nu cedăm în raport cu nevoia unei legislaţii echitabile, cu cerinţa înfăptuirii perspicace a justiţiei, cu educaţia de bună calitate, cu extinderea cunoaşterii, cu îmbrăţişarea valorilor şi a dezvoltării. Putem reflecta îndelung asupra diverselor ipostaze ale răului, de la natură la relaţiile din societate, dar este de luat în seamă fapul că mai multe vin din istorie decât din altă parte. Mai este de asumat că, înainte de drept, este morala, iar, înainte de justiţia din tribunale, este un simţ natural al justiţiei, care n-ar trebui desconsiderate. Dacă, de pildă, s-ar fi reacţionat la timp, nici unul dintre făptuitorii pe care i-am pomenit la început şi nici alţi neaveniţi nu ajungeau să-şi facă jocul. Răul se limitează dacă oamenii responsabili intervin şi-şi spun cu francheţe părerea.

Peste toate, are mereu importanţă crucială ieşirea din indiferenţă (“ştiu că este rău, dar nu este treaba mea!”). Ieşirea, adică, din indiferenţa atitudinală (“lasă că trece şi asta!”) şi din cea conceptuală (“toţi fac acelaşi lucru”). Răul se contracarează dacă destui oameni se opun înaintării spre “societatea indiferenţei”, oricare ar fi dificultăţile.

andreimarga.eu