Războiul din Ucraina este existențial pentru globalismul neo-bolșevic

Președintele Franței, Emmanuel Macron, a reluat în ultimele zile declarația potrivit căreia războiul din Ucraina este „existențial pentru Europa”. De astă dată, a precizat că „dacă Rusia învinge Ucraina, credibilitatea Europei va fi redusă la zero”.

 

Este interesant de observat că de acum dl Macron se teme pentru credibilitatea Europei, iar nu pentru securitatea ei. Deci, trebuie să trimitem trupe în Ucraina intrând în război total cu Rusia, nu pentru a securiza Europa, ci pentru a o credibiliza. Ucraina nu mai apără securitatea Europei, ci credibilitatea ei.

 

Dar ce este Europa? Unde începe și unde se termină? Este UE? Este Franța? Este Macron; singur sau împreună cu von der Leyen, Starmer și Merz? Și față de cine nu trebuie să își piardă credibilitatea? Față de SUA? Față de Sudul Global populat de propriile-i colonii pe care imperiile coloniale europene nu le-au uitat și nu au dorit să le elibereze pe de-a-ntregul niciodată? Față de propriii cetățeni europeni?

 

Ca de obicei, discursul macronian este ambiguu în formă și reacționar în conținut. De aceea, el trebuie decriptat.

 

Ce se înțelege, deci, prin Europa? Rusia nu face parte din Europa? Un raport adoptat de Consiliul Europei la începutul anilor 1990 a stabilit că frontierele acestui continent includ întreaga Rusie (până la Pacific), Transcaucazia și, desigur, Turcia. Generalul de Gaulle, pe care actualul chiriaș al Palatului Elysee încearcă să îl emuleze, spunea că Europa se întinde de la Atlantic la Urali. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa are în jurisdicția sa o Europă întinsă de la Vancouver la Vladivostok.

 

Putem presupune că atunci când vorbește despre Europa, Emmanuel Macron are în vedere Uniunea Europeană, adică Europa politică, deși aceasta pe de o parte, nu acoperă întreaga Europă geografică, istorică și culturală, iar pe de altă parte, nu și-a definit niciodată frontierele, rămânând să trăiască, din această cauză, o nesfârșită confuzie geopolitică. Probabil că pentru dl Macron aceasta este „Europa franceză”, așa cum pentru nostalgicii Reichului german ar trebui să fie „Europa germană”.

 

Ei bine, această Europă a ajuns deja irelevantă după ce s-a dovedit incapabilă să rezolve principalele crize cu care a fost confruntată în ultimele decenii: criza financiară din 2008, criza valului imigraționist și a integrării multiculturale ajunsă la paroxism după 2010, criza sanitară provocată de pandemia Covid 19 din 2020, criza geostrategică legată de războiul din Ucraina, amorsat de SUA, sub ochii europenilor, prin lovitura de stat de la Kiev din 2014 și amplificat prin replica intervenției militare ruse din 2022. O Europă dependentă de SUA atât din punct de vedere al securității militare, cât și al securității energetice (după ce a renunțat la sursele ieftine de petrol și gaz rusești, plasându-se la remorca geopoliticii americane). O Europă schizofrenă care ar vrea să se elibereze de sub tutela SUA (de fapt, de sub ocupația americană instalată la finele celui de al Doilea Război Mondial și desăvârșită la finele Războiului Rece), percepută ca amenințare la adresa securității sale geostrategice, dar, în același timp dorește să păstreze protecția americană (beneficiul „umbrelei nucleare” americane), resimțită ca garanție a securității sale geostrategice. O Europă care, pierzându-și coloniile, a ajuns a fi cel mai sărac continent sub aspectul resurselor și de aceea dependent de piețele asiatice și africane, dar care nu și-a pierdut mentalitatea imperial-colonială și abordează relațiile cu acele piețe din înălțimea unui „Salvator global” fictiv, cu pretenția de a le dicta regimul politic și a le sancționa în caz de nesupunere. Care ar putea fi putea fi pentru lumea extra-europeană, în atari circumstanțe, motivele coeziunii cu Europa politică – franceză, germană sau franco-germană?

 

Cândva, UE era reputată pentru capacitatea sa de a depăși crizele cu care se confrunta. De ani buni ea acumulează, însă, crize care separat ar putea fi și ar fi putut fi rezolvate, dar care, netratate la timp, au devenit cronice și s-au adunat într-un ansamblu de suferințe simultane practic imposibil de tratat fără o refondare a întregului proiect: criza de identitate culturală și geostrategică, criza de creștere economică, criza de democrație, criza de viziune strategică, criza de adecvare la noile realități globale, criza de conducători. Incapacitatea membrilor UE și a instituțiilor europene create de ei de a înfrunta acest pachet de crize, de a reforma Uniunea la gradul de profunzime necesar, echivalent cu refondarea ei, și de a se asocia procesului de edificare a unei noi ordini globale post-americane pornit de puterile emergente din Asia, Africa și America Latină, care formează azi împreună Sudul Global sau Majoritatea Globală, reprezintă adevărata amenințare la adresa securității Europei, iar nu Rusia. Credibilitatea unei asemenea Europe, autoizolată, autistă, arogantă, agresivă și narcisistă, co-promotoare a revoluției mondiale a globalismului cultural neo-bolșevic și de aceea strategic irelevantă, este deja compromisă. Victoria Rusiei în Ucraina nu are cum să reducă la un nivel mai scăzut decât cel actual credibilitatea Europei. Suntem deja sub zero. UE este în prag de dizolvare. Ce mai poate lua Rusia de la noi? Poate doar datoria publică și deficitele bugetare în permanentă creștere.

 

De aceea, problema noastră în relația cu Rusia – o recunoaște implicit Emmanuel Macron – nu este cea de securitate, ci de credibilitate. O credibilitate absolut necesară întrucât, în perspectiva timpului și în contextul evoluțiilor la nivel mondial, UE va avea absolută nevoie de o nouă antantă cu Rusia.

 

UE a fost concepută ca putere prietenoasă (soft) care prin solidaritate să asigure cetățenilor ei pacea, bunăstarea, libertatea și demnitatea, să furnizeze membrilor săi securitatea individuală și colectivă, națională și internațională. Astăzi, sub conducerea scelerată a unora ca Ursula von der Leyen, Kaia Kalas, Friedrich Merz și, cu voia dvs, primul pe listă, Emmanuel Macron, în complicitate cu lordul de vicleim Keir Starmer, UE s-a transformat în uriaș cu picioare de lut dornic de confruntări militare, importator de sărăcie și sursă de insecuritate personală și socială, culturală și geopolitică. 

 

Aceasta este Europa lui Macron, nu a noastră! Nu victoria Rusiei este, deci, pericolul, ci rămânerea lui Macron la putere, alături de cei din același aluat cu el.

 

Dl Emmanuel Macron ne sperie cu victoria Rusiei și înfrângerea Ucrainei? Dar ce înseamnă oare aceasta? Ce pot obține rezonabil rușii după succesul (în realitate deja obținut) intervenției lor militare, ținând seama de realitățile raportului de putere în emisfera nordică și, în general, în întreaga lume? Un stat-națiune democratic ucrainean, eventual organizat ca republică parlamentară, pe teritoriul căruia, locuit în majoritate de ucraineni, să nu se găsească nici forțe militare NATO nici forțe militare ale Rusiei. Rușii îl vor denazificat, ceea ce, de fapt, înseamnă, neguvernat de șovinism rusofob adus la putere prin intervenție occidentală, respectiv prin revoluții colorate de inspirație euro-atlantică. Nu ne deranjează asta.

 

Noi l-am vrea și desovietizat; adică, debarasat de toate consecințele geopoliticii sovietice sub inspirația căruia a fost alcătuită Republica Socialistă Sovietică Ucraineană, nu doar la estul, ci și la vestul său. Aceasta ar putea conduce spre mai multe soluții, dintre care una, după caz, ar putea fi cea a descentralizării de tip federal. Ceea ce pe ruși nu ar trebui să îi deranjeze sau nu ar fi inacceptabil pentru ei.

 

În fosta Iugoslavie, frontierele s-au modificat prin violență, rezultând, printre altele și apariția unui nou stat, Kosovo. Franța, Germania și Marea Britanie nu au protestat. Dimpotrivă, au fost active în dezmembrarea Iugoslaviei, găsindu-i chiar temeiuri juridice și morale. Occidentul euro-atlantic a încercat și modificarea frontierelor Rusiei, susținând activ secesiunea Ceceniei. De ce nu s-ar modifica și frontierele sovietice ale Ucrainei dacă asta aduce pace și stabilitate în Europa; dacă permite încheierea cu adevărat a Războiului Rece și evitarea unui al Treilea Război Mondial?!

 

Un asemenea aranjament ar avea și efectul refacerii echilibrului de putere în emisfera nordică. SUA ar reuși astfel inclusiv să își tranșeze disputa veche de secole cu fostele imperii coloniale vest europene, care acum aspiră nebunește să domine din nou ordinea mondială prelungind războiul cu Rusia.

 

Dacă Emmanuel Macron încetează să se opună unui asemenea deznodământ în războiul oricum pierdut de Occidentul Colectiv, iar UE împreună cu NATO se așează alături de SUA, cu bună credință, la masa negocierilor cu Rusia, se poate obține un asemenea rezultat. El nu compromite credibilitatea Europei, ci doar credibilitatea, și așa compromisă a președintelui francez, și al troicii belicoase Macron-Starmer-Merz, în care el este calul fruntaș.

 

Războiul din Ucraina nu este existențial pentru Europa. El a devenit existențial, cel mult, pentru promotorii revoluției globalismului neo-bolșevic, prin împingerea UE de către aceștia, în purtarea lui, precum și prin riscul ca ei fie să îl câștige (ceea ce, practic, din fericire, este imposibil, căci lupta nu se duce doar cu Rusia, ci cu Majoritatea Globală și chiar cu … istoria), fie să amâne iresponsabil acceptarea înfrângerii lor până la compromiterea totală a proiectului originar al democrației transnaționale ridicată pe temelia suveranității statelor-națiune europene, ca urmare a imploziei Uniunii, echivalentă cu o capitulare necondiționată, din cenușa căreia nu se știe când și cum va mai renaște.

 

Rusia este europeană și are nevoie de o antantă cordială cu Europa. La fel și principala superputere globală emergentă, China, ca și alți actori emergenți cu relevanță globală, caută a găsi în Europa unită un pol de putere pacifică apt a completa sistemul unei ordini multipolare și a menține echilibrul puterilor la scară mondială. Așa zisa victorie a Rusiei pune capăt, deci, doar carierei politice și eventual chiar libertății personale a lui Macron & co., dând o lovitură mortală inclusiv globalismului neo-bolșevic promovat de ei. Merită oare să murim pentru a le perpetua puterea?! Nu cred. Ba chiar sunt convins că nu.