Recunoașterea Palestinei este virtute ostentativă

Pe 21 septembrie, Marea Britanie și alte două state ale Commonwealthului – Canada și Australia -, alături de Portugalia, au anunțat că recunosc statul Palestina. Pe 22 septembrie este rândul Franței să facă acest anunț, la Adunarea Generala ONU de la New York, într-o sesiune organizată de Franța și Arabia Saudită. Aceste state vestice își rezolvă o inconsistență evidentă în politica lor externă – vreme de decenii au fost pentru soluția cu doua state – unul evreu, altul palestinian – însă recunoașteau doar unul dintre ele.

Recunoașterea Palestinei este însă doar un prim pas și nu va fi unul neapărat ușor. Țările care recunosc Palestina ar trebui să se asigure că Palestina respectă niște minime reguli democratice, că va organiza alegeri în următorii doi ani, că la acele alegeri vor participa doar partide care susțin existența a doua state (nu doar a unuia palestinian), că Palestina se va angaja să ajungă la o pace cu Israelul, că statul Palestinian recunoscut nu va plăti teroriști și familiile teroriștilor, ca în școlile statului recunoscut nu se va recurge la îndoctrinare. Cele de mai sus sunt promisiuni făcute de Mahmoud Abbas, liderul Autorității Palestiniene, într-o scrisoare trimisă liderilor de la Paris și Riyadh.

Statele care recunosc Palestina, acum și Marea Britanie și Franța, ar trebui să fie pregătite să răspundă amenințărilor Israelului împotriva acestui pas. Dacă Israelul va anexa Fâșia Gaza și părți mari din Cisiordania, aceste state vestice ar trebui să caute un răspuns diplomatic cât mai dur. Vor fi presate de țările arabe, care ar putea amenința cu retragerea din așa-numitele acorduri Abraham, prin care au recunoscut statul Israel.

Recunoașterea statului Palestina este un prim pas către soluția cu două state, iar un stat evreu și unul Palestinian nu vor putea exista simultan sub lideri precum Benjamin Netanyahu, cu mandat de arestare pe numele său emis de Tribunalul Penal Internațional și la un pas de a fi acuzat oficial de genocid de către ONU. Și nici sub lideri precum Mahmoud Abbas, al cărui mandat în fruntea Autorității Palestiniene a expirat de jure de un deceniu și jumătate.

Marea Britanie a recunoscut statul Palestina la 77 de ani după ce ultimul Înalt Comisar britanic a părăsit Palestina ce fusese încredințată Londrei sub mandat al Ligii Națiunilor, pentru a crea acolo două state. Retragerea britanică a deschis calea spre crearea unui singur stat și spre războaie care au dus la extinderea acestui stat. De cealaltă parte, statele arabe au avut mereu două fețe cu care au privit drama palestinienilor, un grup uriaș de refugiați întins pe multe generații folosit ca pârghie de legitimare a unor regimuri autoritare. Acum, războiul din Gaza face imposibil ca statul palestinian să fie viabil – este extrem de fragmentat și, așa cum arată rapoartele ONU, se întreprind acțiuni pentru depopulare prin transfer de populație și chiar epurare. Ministrul de Finanțe al Israelului a și declarat că statul Israel își propune crearea a cât mai multe colonii în Cisiordania, pentru a elimina ”iluzia celor două state”.

Lecția ultimilor 77 de ani este că, pentru a exista cu adevărat, statul palestinian trebui recunoscut de Israel și America. Actualele administrații de la Washington și Ierusalim au arătat că dintre cele două iluzii – a recunoașterii unui stat palestinian și a transformării Gazei într-o riviera levantină administrată de moguili imobiliari americani, cu populația autohtona trimisă in Cornul Africii și Sudanul de Sud – o preferă oricum pe cea din urmă. Dincolo de aceasta, recunoașterea cu jumătate de gură a Palestinei de către state occidentale, fără a fi gata de acțiuni decisive pentru a susține acest stat este doar un act simbolic și virtute ostentativă, la fel ca și în cazul Ucrainei, unde Marea Britanie s-a angajat printr-un ”parteneriat pe o sută de ani” – care, dacă nu este o operațiune de PR, este o combinație de magalomanie post-imperială și analfabetism istoric.