La Londra a fost lansat, în 26 septembrie, deasupra Battersea Power Station un imens balon-porc, de 9×4,5 metri, imaginea din 1976 de pe coperta albumului „Animals” al formaţiei Pink Floyd, la iniţiativa Casei de discuri EMI, cu prilejul lansării campaniei de reeditare şi remasterizare a catalogului grupului.
Casa de discuri a stabilit un calendar precis, pe mai multe luni, al lansărilor celor 14 albume de studio, de la „The Piper at the Gates of Dawn”, cel care a ocupat locul 3 în topul britanic, şi „The Division Bell”, ce poartă amprenta lui Wright şi care a adus trupei un nou record, fiind primul lor titlu intrat direct pe locul 1 în clasamente.
A doua etapă este 7 noiembrie: albumul-cult al grupului, „Dark Side of the Moon”, din 1973, care avea să spargă toate recordurile cunoscute până la acea dată, cu 40 de milioane de discuri vândute până în 2004, şi single-ul „Money”, ocupând pentru o durată de 15 ani topul 200 Billboard. Inovaţiile de sunet proprii grupului nu lipsesc: discul începe cu reproducerea bătăilor inimii (montaj de benzi magnetice realizat de Manson), alarme, ceasuri sunând, gemete, rumoare intră de asemenea în arsenalul efectelor sonore folosite. Reeditarea va apărea într-o casetă cu şase discuri, iar „Wish You Were Here” va apărea în versiuni diferite. Într-una dinre ele, violonistul francez Stéphane Grappelli, care se afla într-un studio alăturat în timpul înregistrării, a adăugat un solo improvizat pe cântecul care dă titlul albumului.
Un imens porc a fost lansat deasupra Battersea Power Station pentru a celebra coperta albumului Animals al trupei Pink Floyd
Ultima lansare va fi în 27 februarie 2012, cu celebrul „The Wall”, în casetă cu 7 discuri din vinil. Apariţia discului (decembrie 1979) a atins recorduri nebănuite: 30 milioane de albume vândute, single-ul „Another Brick in the Wall, part 2” a fost luni de zile numărul unu în Europa
Cu prilejul acestei reeditări au fost dedicate „Săptămânile Pink Floyd”, de la „Late Night with Jimmy Fallon”, la NBC, începând cu 26 septembrie, şi de la „BBC 6 Music”, începând din 7 octombrie, în care fanii formaţiei vor putea urmări înregistrări ale pieselor celebre, dar şi interviuri cu membri ai grupului.
De la scena psihedelică londoneză la stadioane
„Compania de discuri EMI a decis această campanie, după modelul celei a Beatles-ilor din 2009”, a afirmat Nick Mason, continuând: „La început noi ne-am dat doar acordul. Dar pe măsură ce erau regăsite benzile păstrate de EMI sau din propriile noastre arhive, am hotărât să includem şi piese inedite, de calitate, din înregistrările din concerte”. Ineditele şi versiunile alternative vor face fericiţi fanii statornici ai formaţiei.
Noi înseamnă chitaristul şi cântăreţul David Gilmour, basistul şi cântăreţul Roger Waters şi familiile sau moştenitorii drepturilor de autor ai clapistului Richard Wright, mort în 2008, şi ai primului chitarist şi cântăreţ al formaţiei, între 1965 şi 1968, Syd Barrett, mort şi el în 2006.
O fotografie din 2007 a grupului
Nick Mason, acum în vârstă de 67 de ani, a fost singurul membru permanent al grupului. După studii de arhitectură şi grafică la Londra, el i-a întâlnit la începutul anilor ’60 pe Waters şi Wright şi au fondat o formaţie care se va numi pe rând „Sigma 6”, „The Meggadeaths”, „The Screaming Abdabs”, „The Abdabs” şi „T-Set”, împreună cu Juliette Gale la voce şi cu chitaristul de jazz Bob Klose. Neavând succes, Waters apelează la prietenul său, Roger „Syd” Barett, student la arte plastice. Acestuia i se datorează noua titulatură a trupei, provenită din combinaţia prenumelor a doi interpreţi de blues: Pink Anderson şi Floyd Council. Cei patru combinau acordurile de blues cu improvizaţii free-jazz. De asemenea, nu lipseau efectele de lumini şi cunoscutele explozii pirotehnice. Un nou gen se născuse: „rock psihedelic”. Povestea s-a sfârşit cu giganticul turneu mondial din 1994, care a durat 7 luni, cu concerte în 68 de oraşe, cu 6 milioane de spectatori şi beneficii de 250 de milioane de dolari.
Grupul Pink Floyd a încântat, la început, publicul, pe scena psihedelică londoneză, cu melodiile stranii ale lui Barrett, devenind apoi o referinţă a rockului în Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia, cu compoziţiile lor lungi în care rockul era combinat cu elemente ale muzicii contemporane. Era faimoasă pentru compoziţiile sale revoluţionare în stil rock clasic, cu versuri filozofice, experimente sonore, originalitate, coperte inspirate de albume muzicale şi spectacole live intens elaborate. „Descopeream lucrurile din mers. Lucram mult. Era un lucru artizanal, cu o echipă redusă de ingineri de sunet şi de tenicieni de lumină. Probabil invenţiile sonore, aproape în totalitate, datează din acea epocă, din anii ’60 şi începutul anilor ’70”, îşi aminteşte Mason. Ca şi Ringo Starr de la „Beatles” sau Charlie Watts de la „Rolling Stones”, Nick Mason nu este un muzician cu o tehnică excelentă, dar stilul lui este aproape inimitabil în înlănţuirea cascadelor şi ştiinţa creării atmosferei cu ajutorul ţimbalelor. I se datorează câteva dintre compoziţiile cele mai experimentale ale grupului.
Coperta discului The Division Bell
Imensul succes al albumului „The Dark Side of the Moon”, din 1973, a dus la concertele lor pe stadioane, mai ales în Marea Britanie. A început atunci o epocă în care muzicienii au pus accentul pe perfecţiune, atât pe scenă, cât şi în înregistrările de studio, şi mai puţin pe accidentele muzicale.
Devenit enorm, grupul a fost clasat, la sfârşitul anilor ’70, de către cântăreţii punk la rubrica „demn de ură”. Marele public era încântat de fiecare nou album, de fiecare turneu. Astăzi, Pink Floyd are peste 200 de milioane de albume vândute în toată lumea şi continuă să inspire formaţii ca „Flaming Lips”, „Radiohead” sau „Archive”.
Nick Mason, bateristul şi memorialistul grupului încă de la crearea lui, în 1965, este acum posesorul societăţii „Ten Tenths”, care furnizează aproape toate vehiculele necesare filmărilor, televiziunilor, spoturilor publicitare, clipurilor… Chiar dacă are pasiunea maşinilor de curse (a participat de cinci ori la circuitul de 24 e ore de la Mans), a avioanelor şi elicopterelor, marea lui mândrie este de a fi produs discul „Rock Bottom” al lui Robert Wyatt, în 1974, după cum i-a declarat jurnalistului Sylvain Siclier. Iar în birourile lui se află încă o păpuşă roz în mărime naturală, îmbrăcată într-o uniformă folosită în spectacolele „The Wall” din 1980 şi 1981, bateria lui, decorată cu desene inspirate de stampele lui Hokusai, machete ale desenului ciudatei maşini care decora albumul „Relics” din 1971… elemente ale universului Floyd.
