Restituiri istorice – Cetatea Devei, dăinuire de peste 755 de ani

Când ignoranța țipă, inteligența tace! Așa că două, douăzeci de pagini despre istoria Cetății Devei poate să ne liniștească privirea și mintea. După lectură vă propun o vizită prin Cetatea Devei. Este o bună ocazie de a vedea pe viu ce autorii evidențiau. Anume valoarea istorică si monumentală a acesteia, prin amintirea celor mai importante evenimente și a personalităților care au jucat un rol important în transformarea ansamblului arhitectural.

Doisprezece meșteri mari se sfătuiră, Falnica Cetate-a Devei de-o zidiră,

Pentru jumătate baniță de aur. Pentr-o jumătate baniță de-argint.

Cum sosiră-n Deva, ei se apucară, Şi cetății mândre zid îi ridicară…

(Soția zidarului Kelemen)

Fortificație cu începuturi legendare, cetatea Deva a fost, de-a lungul timpului, implicată în aproape toate evenimentele istorice majore ale Transilvaniei. Reședință a voievozilor, apoi a principilor ardeleni, zidurile ei au fost adăpost sau închisoare pentru importante personalități politice, militare, culturale sau religioase. Cetatea, considerată una dintre punctele strategice ale Transilvaniei medievale, este atestată documentar pentru prima dată în 1269, când fortificația a fost donată de către ducele Stefan greavului Chyl din Câlnic. Ridicată într-o perioadă destul de tulbure în istoria Regatului maghiar, între invazia tătară și 1264 (când se menționează o bătălie „sub cetate”), aceasta veghea Valea Mureșului si drumul ce străbătea cursul râului.

Cu trecerea timpului a devenit din ce în ce mai evident rolul strategic, câștigându-și, pe drept cuvânt, renumele de „cheia Mureșului”; prin poziția sa și zidurile puternice, fortificația a atras atenția multora dintre călătorii care au trecut prin aceste pârți.

Cetatea domina Mureșul, râu care nu putea fi traversat, iar faptul că era așezată la o asemenea înălțime făcea ca ea să nu poată fi bătută de nicio artilerie. Adăugând faptul că era aprovizionată cu tot ce îi trebuia pe o perioadă de trei ani, se înțelege că fortificația era „de necucerit”.

Evoluția artileriei și a tehnicilor de asediu a făcut ca, în timp, cetatea să-și piardă din importanta militară, devenind, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, loc de refugiu sau, în diferite ocazii, temniță pentru cei care s-au ridicat împotriva autorităților austriece.

Părăsită în urma exploziei depozitului de muniție, în ultimele zile ale Revoluției din 1848- 1849, cetatea a devenit loc de promenadă pentru generații de deveni și nu numai. Odată cu proiectele de restaurare, fortificația a reintrat în atenția comunității științifice, iar după finalizarea lucrărilor de consolidare a incintelor II și III numărul turiștilor a crescut simțitor.

Din punct de vedere ştiinţific situația cetății Deva este una fericită, în contextul castelologiei românești, ea dispunând de toate resursele istorice folosite de istoriografia contemporană: izvoare scrise (acte de cancelarie și izvoare narative), surse iconografice și cartografice și, de dată mai recentă, informații rezultate în urma săpăturilor arheologice. Cercetările arheologice întreprinse în anii 2008 și 2013 au scos la iveală mii de artefacte, fragmentare sau întregi, și zeci de structuri zidite. Informațiile stratigrafice și cele oferite de materialul arheologic prezintă o imagine complexă atât asupra evoluției structurilor militare cât și a vieții cotidiene, mai mult decât o simplă succesiune de repetate asedii, distrugeri și renovări.

De astăzi voi încerca să evidențiez valoarea istorică și monumentală a acesteia, prin amintirea celor mai importante evenimente și a personalităților care au jucat un rol important în transformarea ansamblului arhitectural.

„Mijlocul secolului al XIII-lea a fost unul catastrofal în istoria Europei răsăritene. Invazia tătară din 1240-1241, condusă de Batu han, a avut consecințe importante în istoria Regatului maghiar. Dimensiunea pustiirii lăsate în urmă după trecerea tătarilor este și acum greu de cuantificat în totalitate. Sigur este faptul că odată cu acest tragic eveniment s-a încheiat un capitol al istoriei maghiare, iar regatul reconstruit a fost unul cu totul nou, bazat pe alte principii sociale, politice, economice, dar mai ales militare.

După acest moment, numărul fortificațiilor de piatră a crescut considerabil. Se presupune că, începând cu anul 1247, din ordinul regelui Bela al IV- lea, și până în jurul anului 1300, au fost construite între 147 și 172 de fortificații moderne, de piatră, ale regelui, episcopilor și nobililor pe tot cuprinsul Ungariei medievale. Cetatea Deva se încadrează bine în tipologia acestor fortificații, ce aparțin celei de-a doua jumătăți a secolului al XIII-lea, construite pe culmi înalte, greu accesibile.

Totuși, situația socială și politică din Transilvania și puținele date documentare păstrate indică o situație mai complexă. Fortificații de piatră au fost construite încă de la începutul secolului al XIII-lea. De asemenea, după invazia tătară partea estică și centrală a Ungariei era depopulată, astfel că strângerea banilor și a forței de muncă pentru ridicarea fortificațiilor era aproape imposibilă. Proiectând pe o hartă noile fortificații, s-a observat faptul că marea majoritate a acestora a fost ridicată în vestul regatului, nu în partea de est, cum ar fi fost de așteptat în cazul apărării în fața unei noi invazii tătare. Mai mult, acestea nu au fost ridicate de regalitate, ci prin implicarea prelaților sau a nobililor.

Prima atestare documentară a cetății Deva datează din anul 1269, când fortificația a fost donată de către ducele Stefan greavului Chyl din Câlnic. Un alt document, din 1273, menționează o bătălie purtată la poalele dealului cetății (sub castro Dewa), despre care știm că a avut loc în anul 1264. Unul dintre comandanții ducelui Transilvaniei, Stefan, Petru Csák, a obținut aici o mare victorie împotriva trupelor cumane, loiale regelui Bela al IV-lea, conduse de fraţii Ladislau și Gyula Kán.

Având în vedere aceste documente putem presupune că ridicarea cetății trebuie să fi avut loc cândva între 1247 și 1264. Dacă luăm în considerare și situația politică a Regatului maghiar putem reduce perioada între anii 1257 și 1264. Stefan, fiul regelui Bela al IV-lea, a obținut titlul de rege tânăr al Ungariei și duce al Transilvaniei în perioada anilor 1257-1258 și 1260-1270 (în acest din urmă an a devenit rege, purtând numele de Stefan al V-lea). In această perioadă principala sa grijă a fost consolidarea spațiului transilvan în contextul celor două războaie pe care le-a purtat împotriva tatălui său.

În aceste condiții putem presupune faptul că ridicarea cetății din Deva nu a avut loc în contextul fortificării regatului împotriva pericolului tătar, ci mai degrabă în acela al luptelor interne. De asemenea, șantierul de construcție poate fi legat de numele lui Stefan care, prin donarea acesteia diferiților potentați ai vremii, își întărea poziția militară în Transilvania.

Fortificația a fost construită pe unul dintre cele patru conuri vulcanice cunoscute astăzi ca Dealurile Devei. Ele reprezintă ultimele prelungiri ale masivului Poiana Rusca. Dealul Cetății, deși cel mai mic dintre cele patru, oferă, prin poziția sa, o foarte bună vizibilitate. Privind spre vest, avem în faţă Munții Poiana Ruscă și cei ai Zarandului, spre nord Munții Apuseni, spre est dealul Uroi și Munții Sebeșului, iar spre sud, în zilele senine, se pot distinge Munții Parâng și Masivul Retezat. Dealul veghează asupra intrării în culoarul Mureșului și a drumului ce urma cursul râului.

Ridicarea acestei fortificații nu a fost aleasă la întâmplare. Cercetând topografia zonei observăm faptul că dealul oferă o poziție centrală, în care se intersectează următoarele rute de acces: drumul ce străbate sudul Transilvaniei, de la est la vest, de la Turnu Roșu, trecând prin Alba Iulia, mergând apoi spre Lipova și Arad – ce urmează valea Mureșului; dinspre sud se puteau trece munții prin Pasul Vâlcan și prin Porțile de Fier ale Transilvaniei, drumuri ce traversează apoi Depresiunea Hațegului spre Deva; și drumul care pleacă din Deva și străbate zona Zarandului, prin Baia de Criș și Hălmagiu, spre Oradea.

Planul unei astfel de cetăți era relativ simplu: un turn donjon înconjurat de o incintă. In timp, în jurul incintei principale, se dezvoltă, de sus în jos, incinte concentrice sau adiacente, în funcție de relief. De asemenea, acest tip este caracterizat prin organizarea spațiului în așa fel încât parcurgerea drumului spre construcția centrală să se facă în spirală, astfel ca partea dreaptă, neapărată, să fie tot timpul către zidul cetății. Planimetria, însă, nu se încadra într-un „șablon”, aceasta fiind determinată de morfologia terenului. Deși o astfel de zonă crea probleme din punct de vedere constructiv, era căutată datorită plusului de protecție naturală pe care îl oferea.

Coroborarea surselor, documentare și arheologice, ne oferă date prin care putem reconstitui aspectul cetății în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Aceasta era formată dintr-o incintă elipsoidală, alungită pe axa est-vest, ce avea pe laturile înguste două turnuri de apărare (un turn circular, în partea de est, și un turn pătrat, în partea de vest), un palat pe latura de sud și un turn de poartă, pe latura de nord a incintei.

Despre cele trei turnuri, distruse de construcții ulterioare, nu avem alte informații decât arheologice și, în cazul turnului circular, surse iconografice. înălțimea turnurilor ne este necunoscută. Cercetarea arheologică a relevat faptul că turnul circular, de pe latura de est, avea amenajată la parter o cisternă; iar însemnarea din secolul al XVII- lea, că acesta purta numele „turnul Sfântul Toma”, ne indică faptul că, cel mai probabil, aici funcționa capela cetății, care purta hramul acestui sfânt.

Palatul, în schimb, este unul dintre puținele exemple din Transilvania care se mai păstrează, deși a suferit modificări de-a lungul timpului.

Clădirea de formă dreptunghiulară, cu etaj, se mai distinge și astăzi în corpul de clădiri ce ocupă aproape în întregime latura sudică a incintei, datorită păstrării unor elemente specifice: blocuri de piatră fasonată, pe colțul de nord-vest al construcției, trei ferestre înguste, la parter, realizate tot din piatră prelucrată și o fereastră biforă cu închidere în arc trilobat, la etaj. Fereastra este singurul element care poate fi datat, pe baza analogiilor (o fereastră asemănătoare ce se păstrează la Câlnic este datată în jurul anului 1270), în ultimele decenii ale secolului al XIII-lea.

Înălțimea palatului este greu de stabilit din cauza modificărilor suportate în secolele următoare. Studiile de parament si descrierea realizată de Nicolae Bethlen, la sfârșitul secolului al XVII-lea, indică faptul că acoperișul era plat, mărginit de parapet crenelat.

În general, palatul era o clădire cu cel puțin trei spatii distincte: cea mai importantă era aula, dedicată activităților zilnice; camera, destinată locuirii propriu-zise; și încăperi ce puteau avea diferite funcționalități.

Începuturile domeniului cetății din Deva sunt strâns legate de celelalte cetăți din această zonă, Hunedoara și Hațeg, iar dezvoltarea lui a ținut de evoluția în zonă a fortificației, ajungând să înglobeze, pe lângă districtul eponim, cea mai mare parte a districtelor din apropiere. Constituirea domeniului este coborâtă de cercetători în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, odată cu construirea cetății Deva, dar o imagine globală a domeniului ni se oferă abia în 1453, când a fost emis un act de punere în stăpânire a lui Ioan de Hunedoara asupra cetății și domeniului Deva.

Perioada dintre aceste două repere cronologice se caracterizează printr-o penurie de documente referitoare la subiect. în anul 1326, prin decizie regală, posesiunea Thomaspataka a fost alipită domeniului cetății. In 1362 este consemnat domeniul întreg, iar în 1371 se scria despre quatuor sedibus districtus castri.

Chiar dacă datele documentare nu sunt foarte clare, trebuie precizat faptul că domeniul s-a constituit din realităţile moşiilor cneziale administrate districtual sub autoritatea castelanilor cetății, nucleul de bază și componenta cea mai stabilă a acestuia fiind districtul cetății cu satele din imediata vecinătate. Pe măsură ce importanţa cetății a crescut, dovedindu-se vitală atât în plan regional cât și voievodal, domeniul ei s-a extins peste limitele propriului district, anexând, integral sau parţial, districtele vecine. Această expansiune nu trebuie privită din punct de vedere militar, ci mai degrabă din punct de vedere economic și fiscal.”, Scrie cercetătorul istoric Ionuț-Cosmin Codrea în capitolul „1269”, din „Cetatea Deva. 750 de ani de la prima atestare documentară”.

Fortificații, cetăți, istorie, ce-s alea de nu au un strop de fabulație, niscaiva tuneluri ascunse ce duc te miri pe unde, ori aur sau cine mai știe ce. Nu scrie la foaie „dălea”? Nu-i bună foaia și s-o vândut ziaristu’. De vrei să aduci adevărul la locul săi ai mai mare pierdere de vreme și energie atunci cân’ te sfădești (polemica îi este străină individului) cu ăl de are mintea hodinită și-n cur-te-l doare de adevăr sau realitate. No bine mă frațîlor aiastă foaită de om are în puțîna-i minte numa’ victoria iluziilor sale. Aiastă formă de om nu-și pierde niciodată timpul cu argumentele altuia, -maximul argumentație îl scapă printre dinți șuierând parcă „pa mă-tii!” – sub basca lui nu-i loc ori sens și de înțeles. „Pen’ ce nu știe iel!” oricâte dovezi și noi dovezi îi dai nu are capacitatea de a le înțelege, zîci că-i orbit de ego, ură și resentimente, iar tot ce vrea îi să-l aprobi să sâmtă că numa iel are dreptate chiar de nu are.

Și cum scriam la început „Când ignoranța țipă, inteligența tace!”. În închiere vă propun o plimbare prin Cetatea Devei.

Sursa: „Cetatea Deva. 750 de ani de la prima atestare documentară”. Editor: Ionuț- Cosmin Codrea; texte de Ionuț-Cosmin Codrea, Cristina Bodo, Daniela Marcu Istrate. ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2019.