Aşa cum se ştie, tulburările din Tunisia, numite şi „revoluţia iasomiei”, floarea respectivă fiind simbolul acestei ţări, s-au soldat cu fuga din ţară a preşedintelui Zine El-Abidine Ben Ali, aflat la putere de 23 de ani. Dar, ce este cel mai important, ele au surprins într-un fel cunoscătorii lumii arabe şi ai zonei nord-africane întrucât, după proclamarea independenţei sale – martie 1956 -, Tunisia a fost stabilă din punct de vedere politic. Astfel, din 1957 şi până la începutul săptămânii trecute, ea a avut doar doi şefi de stat, în timp ce în alte ţări arabe – Libia, Egipt, Algeria, Irak, Siria etc. – lovituri de stat sângeroase au marcat adesea viaţa lor politică internă. La rândul său, nici regatul marocan n-a scăpat de convulsii poltice: mai întâi, în iulie 1971, puţin a lipsit ca, în urma unei tentative de lovitură de stat, regele Hassan să nu fie împuşcat. Ajuns în faţa lui, în palatul regal Skhirat, în loc să tragă cu automatul în rege, un soldat s-a aşezat în genunchi să pupe mâna suveranului, care i-o întinsese din reflex! Apoi, în august 1972, generalul Oufkir a aranjat să se tragă o rachetă asupra avionului cu care regele se întorcea din Franţa, Hassan scăpând şi de data aceasta. În schimb, după 1957 şi până zilele trecute, în Tunisia s-au aflat la conducere doar doi preşedinţi, ambii ocupând acest post pe cale democratică: Habib Bourguiba, preşedintele fondator, şi Ben Ali, cel ce i-a succedat în noiembrie 1987, rămânând la putere până la 14 ianuarie a.c.
De asemenea, în acest fost protectorat francez, modelul metropolei a fost aplicat cu rezultate specifice lumii arabe, istoriei, cutumelor şi tradiţiilor acesteia. Pe urmă, şi viaţa sa economică a fost puternic influenţată de Paris, iar majoritatea covârşitoare a elitelor ţării au studiat în Franţa. Totuşi, mai nou, se constată că cei care au ajuns să deţină funcţii importante în armată s-au format în SUA. Să reţinem acest amănunt, întrucât el pare a fi avut un rol major în alungarea de la putere a lui Ben Ali. Dar să nu anticipăm. În ce-l priveşte, de când a ajuns la putere şi până zilele trecute, Ben Ali a fost un apropiat al tuturor preşedinţilor francezi, fie ei de dreapta ori de stânga, Francois Mitterrand, Jacques Chirac ori Nicolas Sarkozy, aceştia vizitând frecvent Tunisia, aşa cum Ben Ali a fost un interlocutor privilegiat la Elysee. Pe scurt, cei aflaţi la conducere la Tunis şi-au petrecut tinereţea în Franţa. Nici Ben Ali nu a făcut excepţie, el studiind la celebra şcoală militară de la Saint-Cyr şi perfecţionându-se la alte instituţii militare franţuzeşti. Pe scurt, un cordon ombilical îl lega de Paris, care l-a sprijinit decisiv cât s-a aflat la putere. Nu este mai puţin adevărat că, sub conducerea lui, Tunisia a continuat drumul pozitiv pe care s-a angajat în prima parte a guvernării lui Bourguiba, când economia şi instituţiile ţării s-au modernizat. De pildă, în 2007, economia tunisiană era prima din Africa din punctul de vedere al competitivităţii.
Pe de altă parte, încă de pe atunci, islamismul a început să ia un avânt deosebit, sub influenţa revoluţiei islamice de la Teheran, din februarie 1979. Totuşi, şi regimul lui Ben Ali s-a erodat serios cu timpul, corupţia şi clanurile au început să facă ravagii, drepturile omului au fost tot mai des încălcate, iar libertatea presei devenind o luzie. Punctual, preşedintele a cerut să fie amendată Constituţia astfel încât el să nu deţină doar trei mandate, anul trecut fiind ales pentru a cincea oară. În paralel, viaţa economică s-a degradat, preţurile au scăpat de sub control, circumstanţe în care s-a făcut simţită tot mai puternic vocea străzii. Ben Ali şi-a pierdut orice urmă de realism, poliţia a trecut la reprimarea sângeroasă a manifestanţilor, înregistrându-se numeroase victime în această lună de demonstraţii ce au dus la fuga din ţară a preşedintelui.
Este un sfârşit previzibil, pe care l-au anticipat la unison cunoscătorii zonei, dar care mai remarcă faptul că Parisul l-a ţinut în braţe până în ultimele clipe pe şeful statului tunisian, iar acum îşi face mea culpa. Citând site-ul Maghreb Emergent, „Slate” semnala imediat după fuga lui în Arabia Saudită că „Franţa oficială s-a arătat mai aproape de un serai debusolat decât de realităţile politice tunisiene”. Articolul respectiv arăta că diplomaţii francezi „au fost depăşiţi, ca şi Ben Ali, de o mişcare populară a cărei evoluţie actuală se înrudeşte cu revoluţiile «portocalii» sau «verzi» promovate de Statele Unite” şi că „anumiţi analişti apreciază că Palatul Elysee şi Quai d’Orsay (Ministerul de Externe francez – n.n.) au fost scurtcircuitate în gestionarea crizei de către SUA, a căror influenţă la vârful armatei tunisiene este foarte perceptibilă”. De altfel, momentul decisiv al evenimentelor de săptămâna trecută l-a reprezentat trecerea armatei de partea demonstranţilor. Nu vi se pare că avem senzaţia unui deja vu? Pornind de aici, presa pariziană semnalează că, acum, Franţa încearcă să repare din mers paşii greşiţi făcuţi în timpul acestei crize şi în faptul că l-a ţinut în braţe până în ultimul moment pe Ben Ali.
Totodată, aşa cum s-a remarcat zilele trecute şi în cotidianul.ro, analiştii evocă faptul că SUA ar dori o aplicare a teoriei dominourilor în lumea arabă, ce ar putea viza Algeria, Libia, Egiptul, Siria etc. Nu ştim cât de întemeiată este supoziţia, dar alţi observatori reamintesc că, în trecutul relativ îndepărtat, cât şi mai recent, planificatorii politici de la Washington au dat greş în această regiune. Se reamintea că, în septembrie 1978, cel mai important serviciu de informaţii al SUA susţinea, într-o analiză ce a pus-o la dispoziţia preşedintelui Jimmy Carter, că, în Iran, regimul şahului Reza Pahlavi va mai rezista cel puţin un deceniu! Însă acesta s-a prăbuşit în februarie 1979, ducând la avântul fantastic al extremismului islamist şi la pierderea alegerilor prezidenţiale de către Carter, învins din cauza crizei ostaticilor americani de la ambasada SUA din Teheran. Apoi se mai amintea că, atunci când George W. Bush a decis să invadeze Irakul, martie 2003, el susţinea că va făuri un „mare Orient Mijlociu democratic”. Se ştie ce a obţinut: regimul lui Saddam a picat, dar islamismul radical, Al-Qaida şi terorismul au cunoscut un avânt spectaculos, zdruncinând din temelii şi state arabe precum Iordania ori Arabia Saudită, aliate necondiţionate ale SUA, care, acum, ar putea pica în amintita capcană a dominourilor.
Dincolo de toate acestea, există semnale că, după evenimentele din Tunisia, una dintre ţările arabe cu care Occidentul a cooperat bine în vederea stăvilirii islamismului radical, statele vestice respective încearcă să-şi revadă strategia respectivă, întrucât, ca şi în cazul lui Ben Ali, se spune că ar fi plătit liderilor arabi un preţ prea mare, ce a constat în tăcerea lor faţă de arbitrariul, corupţia şi clientelismul ce domneau în ţările cârmuite de aceştia. Asta pe de o parte, pentru că, pe de alta, Washingtonul şi Parisul şi-ar putea disputa prioritatea în stabilirea unor noi zone de influenţă în această bogată regiune a lumii.
