50 de sculpturi în marmură şi 10 machete din lut ars sau ghips formează expoziţia “Rodin, la chair, le marbre”, organizată în sala de expoziţii temporare La Chapelle, în timpul renovării celebrului “Hôtel Biron”, sediul Muezului Rodin, şi dechisă până în 3 martie.
S-a vorbit puţin despre operele în marmură ale lui Rodin, considerate de critică şi de public convenţionale. Artistul a ştiut însă să anime acest material clasic, dovedindu-se în multe lucrări egalul maeştrilor Antichităţii şi Renaşterii în redarea carnaţiei. Materialul dur şi rece capătă supleţe şi căldură sub dalta artistului, iar folosirea procedeului “non finito” a constituit o marcă Rodin, imitată apoi de mulţi sculptori.
Mult timp devalorizate de critici din motive istorice şi estetice, piesele în marmură constituie o latură importantă a creaţiei lui Rodin despre care s-a scris rar. Selecţia actuală permite evaluarea atât a modernităţii, cât şi a arhaismului acestui maestru, mort în 1917.
Fugit Amor
Scenografia expoziţiei, realizată de arhitectul Didier Faustino, propune un parcurs dinamic, permiţând vizitatorului puncte de vedere multiple asupra operelor.
În primele sale sculpturi, Rodin amestecă referinţe estetice de la Antichitate la secolul al XVIII-lea, într-un stil caracteristic celui de la Doilea Imperiu, aşa cum atestă, de exemplu, graţioasele busturi ale “Orfelinelor alsaciene” sau “Omul cu nasul spart”, subiectele mitologice, ca “Diana”, “Psyche-Primăvara”, sau unele portrete în haine moderne, ca “Doamna Roll”. Tratarea marmurei caută să creeze iluzia ţesăturilor, a dantelei, a florilor, ca în “Doamna Morla Vicuna”, a părului, în “Furtuna” sau “Femeie plângând”.
Paolo şi Francesca în nori
Reprezentarea corpului feminin ocupă un loc important, fie că este vorba de personaje tinere şi frumoase (“Danaidă”, “Andromeda”, “Galateea”) sau marcate de timp (“Iarna”).
Rodin practică mai ales micul grup sculptat, în care trupurile foarte finisate contrastează cu soclurile brute. Artistul se joacă cu limitele abia trasate între sculptură şi soclu.
“Andromeda”, de exemplu, ilustrează legenda grecească a tinerei aşezate pe o stâncă pentru a fi oferită unui monstru, ca şi “Psyche” sau, mai târziu, “Angelica”. Ea este salvată de Perseu călare pe Pegas. Confundată adesea cu “Danaida”, sculptura are aceeaşi postură prăbuşită, ilustrând disperarea, renunţarea la luptă. Această temă, ce se întâlneşte şi în “Poarta Infernului”, există în patru sau cinci marmure, aflate una la Philadelphia, una la Buenos Aires, altele în colecţii particulare. Prin format, prin subiect, prin tratarea rafinată a corpului în contrast cu stânca lăsată mai mult sau mai puţin brută, acest tip de subiect a cunoscut un mare succes la public.
Danaida
Rodin a reuşit să releve toate pardoxurile marmurei, acest material-rege, căzut astăzi, din păcate, în desuetudine. Albă pe fondul gri al sălilor, marmura devine lichidă în “Micile Zâne ale apei”, volatilă ca un nor, în “Pământul şi Luna” sau în “Aurora”, uşoară ca fulgul în “Sora lui Icar”. Se animă în “Fugit Amor”, este senzuală în splendida “Danaida”, viguroasă în “Păcatul”. Şi, mai ales, devine, cum spune Eric Bietry-Rivierre, organică. Nu numai în florile sau părul deja amintite, dar şi în “Jocul nimfelor”, o operă care trimite gândul la cele ale contemporanului său Gustav Klimt. Iar epiderma corpului omenesc îşi dezvăluie toate nuanţele. Marmura palpită în jocul de umbre şi lumină al polisării, în contrastele suprafeţelor.
Centaureasa
În epocă, sculpturile lui n-au fost acceptate întotdeauna. În 1864, Salonul de la Paris refuza “Omul cu nasul spart”. Platon era prea real şi nu destul de nobil. De altfel, trecând printre piesele instalate pe socluri de înălţimea unui om, vizitatorul poate urmări abandonarea mitologiei în favoarea esteticii moderne. Încă simbolistă, dar centrată din ce în ce mai mult pe actul creator, pe materialitate şi pe reprezentarea elanului vital.
Relevant este monumentalul “Sărut”, cu personajele sale marcate de abandon, cu contrastul între trupul musculos al bărbatului şi tandreţea carnaţiei feminine, între netezimea trupurilor şi rugozitatea stâncii. Sinceritatea sentimentului a declanşat chiar un scandal în jurul acestei reprezentări considerate impudice.
Gândirea
Urmele dălţii, punctele de reper sunt lăsate la vedere de către artist în multe lucrări. Aparenţa de non finito, ce aminteşte de Michelangelo, este dusă uneori la extrem, ca în “Gândirea”, prezentând un cap de femeie pe un corp de piatră brută. Această alegere îndrăzneaţă în acel moment ar fi putut duce către abstract. Dar, într-un Paris marcat încă de academismul secolului al XIX-lea, Rodin reînvie, de fapt, tradiţia arhaică. Ideea că forma preexistă în materialul inform şi că artistul demiurg o poate extrage din masă. Uneori, figura astfel creată pare să recadă în haos, ca în “Danae”, al cărei cap se afundă tragic în pământ.
În aceste lucrări, Rodin pozează în Dumnezeu, aşa cum lucrarea “Mâna lui Dumnezeu” este poate cel mai frumos autoportret al său. S-a afirmat că ar puea fi portretul lui Victor Hugo. Dar Rodin a preferat pentru acest înaintaş de geniu reprezentarea printr-un nud hidrocefal, învăluit în spuma valurilor. Imagine oscilând între orgoliu şi grotesc.
Mâna lui Dumnezeu
Expoziţia insistă şi asupra relaţiei dintre Rodin şi numeroşii săi asistenţi sau meşteri. Sculptorul desena sau modela, apoi încredinţa execuţia terţilor, considerând, ca şi Leonardo da Vinci, că arta este în primul rând “una cosa mentale”, o operă a spiritului. Astfel, “Mâna lui Dumnezeu” este cioplită de Josef Maratka, iar “Sărutul”, de Jean Turcan.
Expoziţia este divizată în trei secţiuni, ilustrând cronologic evoluţia artistului: 1871-1890, “Iluzia carnaţiei”, 1890-1900, “Figura în bloc” şi 1900-1917, “Tendinţa către non finito”.
