La solicitarea Magna Charta Observatory (Bologna), am reprezentat instituţia, precum şi grupul internaţional de elaborare a proiectului codului etic universitar (Paris), la conferinţa Asociaţiei Internaţionale a Universităţilor (International Association of Universities) de la Nairobi (Kenya). Nu am trecut niciodată, până acum, de Rabat, Alger, Cairo, spre sud, spre Africa mai profundă, încât prezenţa în Kenya a fost şi ocazia de a sesiza o lume nouă pentru mine. După şase ore de zbor de la Istanbul, cobori într-un climat tipic vecinătăţii blândului Ocean Indian, cu vegetaţie şi temperatura unei luni iunie la noi. Cazarea asigurându-se la renumitul Safari Park Hotel, la începutul marelui parc natural care pare să fie Kenya, te trezeşti într-un ţarc uriaş, plin de locuri şi vegetaţie subtropicală, africană, fireşte. Bănuieşti că dincolo de gardurile de fier se află miraculoasele terenuri pe care Animal Planet le prezintă cu multă iscusinţă: turmele de bivoli africani, leii şi tigrii ce le dau târcoale, hienele şi celelalte vieţuitoare dintr-un areal unic în lume.
M-a interesat, însă, în scurtul timp avut la dispoziţie, conferinţa universităţilor organizată la principala instituţie de învăţământ superior din Kenya, care este Universitatea „Jomo Kenyatta” din capitala ţării. Să legi într-o concepţie articulată mărirea accesului în facultăţi, asigurarea succesului studenţilor şi calitatea studiilor pare imposibil în mentalitatea dominantă astăzi. Conferinţa de la Nairobi a făcut-o. De altfel, se vede prea bine că, în numele unei calităţi rămase confuză, în unele ţări se blochează accesul la universităţi şi, pe de altă parte, nimeni nu se mai ocupă de succesul studenţilor. Este destul, spre ilustrare, să privim incoerenta şi psihopata Lege a educaţiei (2011) din România. În multe locuri, legea nu numai că nu creează acces la învăţământul superior, dar îl blochează sau îl interzice (este destul să ne gândim la reducerea cifrelor la Admiterea 2011, desfiinţarea studiilor master la învăţământ la distanţă, desfiinţarea doctoratului fără frecvenţă etc.), măsuri fără analog în lumea civilizată. Prin aceste prevederi ale unei legi pe care puţini au citit-o şi de care prea puţini se interesează (socotind-o dispreţuitor încă o piesă din mormanele de prostii care sunt legile lui Boc!), România a intrat din nou în contratimp cu ceea ce se petrece în lumea civilizată: ea împiedică accesul la învăţământul superior, în vreme ce marea parte a globului îl dezvoltă.
Elocvent este faptul că declaraţia Asociaţiei Internaţionale a Universităţilor (IAU) arată clar – împotriva opticii înguste, care invocă nevoia calităţii spre a limita accesul în facultăţi – că „accesul echitabil şi excelenţa academică sunt aspecte esenţiale şi compatibile ale învăţământului superior de calitate” (vezi Equitable Access, Success and Quality in Higher Education. A Policy Statement by the International Association of Universities, Utrecht, iulie 2008). În schimb, în România actuală se contrapun, în mod păgubos, accesul şi calitatea, în timp ce în alte ţări acestea sunt cultivate împreună (în definitiv, nu trebuie ca tinerii să fie împiedicaţi să studieze fiindcă cei care guvernează momentan sunt incompetenţi sau deoarece universităţi clientelare vând examene şi diplome!). Documentele subscrise de ţările lumii arată că „scopul este acela de a lărgi şi de a mări rata participării la învăţământul superior” (Conference theme). Cele mai multe dintre ţările lumii merg în direcţie diferită, lăsând actuala politică a nepricepuţilor de pe Dâmboviţa în contratimp. Ţările cu administraţii pricepute şi responsabile aduc la acord căutarea excelenţei şi a elitei creative din noile generaţii cu lărgirea accesului pentru cât mai mulţi tineri. Conferinţa de la Nairobi a etalat numeroase exemple de reuşită a acordului, în diferite ţări din Asia, Africa, Europa, America, Australia.
Opţiunea convergenţei accesului extins, succesului şi calităţii studiilor nu este, cum se poate crede, un act voluntarist. Ea îşi are temeiurile profunde în nevoile societăţii moderne de persoane, cultivate şi responsabile, drept condiţie a productivităţii şi bunăstării. Participanţii la conferinţă, din multe ţări şi de pe toate continentele, au scos în relief acest fapt. Ei au argumentat că „regiunile care se dezvoltă şi atrag un mai mare flux de oameni cultivaţi vor desfăşura o activitate economică mai mare şi vor prospera, în timp ce regiunile subdezvoltate vor cunoaşte un declin” (Jim Applegate, SUA).
Desigur că adepţii opoziţiei dintre acces, succes şi calitatea studiilor universitare invocă multiple considerente. Unii invocă faptul că un acces lărgit în facultăţi duce la scăderea calităţii studiilor, considerând că nu s-ar putea gestiona mulţi studenţi. Alţii obiectează că universităţile actuale se preocupă prea puţin de succesul celor admişi ca studenţi sau nu au mijloace. Unii spun că presiunile la marketizare (în particular, adaptarea la nevoile pieţei) şi, mai recent, eforturile de plasare cât mai sus în ierarhizările (rankings-urile) de universităţi obligă universităţile la opţiuni elitiste, în locul preocupărilor pentru acces lărgit al tineretului. Sunt unii care consideră că excelenţa academică nu are nimic de-a face cu aducerea în universităţi a grupurilor sociale subreprezentate. Evident, universităţile sunt supuse la presiuni din toate aceste direcţii. Dar opţiunea care prevalează în sistemul internaţional este aceea ca – împotriva sacrificării accesului în numele calităţii şi la opusul desconsiderării succesului şi a calităţii – cele trei: acces, succes şi calitate să fie asumate împreună. Deviza este: „trebuie depus mai mult efort pentru a lărgi accesul, participarea şi retenţia în învăţământul superior, asigurând succesul tuturor studenţilor” (Plyusi Katecha, Africa). China, de pildă, consideră că „massification of higher education” şi crearea de „world class university” (Yang Wei, China) merg împreună. Rămâne, însă, în autonomia fiecărei universităţi să-şi dea strategiile şi acţiunile necesare.
Criza financiară care afectează unele state ale lumii (care este cel mult o „criză globală” a interacţiunilor financiare şi nicidecum o „criză mondială”, cum perorează conducerea dâmboviţeană şi cei care se iau după ideile ei greşite!) face ca unele guverne să reducă finanţarea învăţământului (nicăieri, însă, la 1,9% din PIB, cât se preconizează în proiectul bugetului 2012 al guvernului de la Bucureşti!). Poate fi accesul sprijinit în condiţii de reduceri bugetare? Soluţia conferinţei International Association of Universities, de la Nairobi (16-18 noiembrie 2011) este căutarea de resurse financiare în relaţia public-privat pe fondul evitării afectării dramatice a educaţiei prin reducerea alocărilor bugetare. S-a subliniat „nevoia de a regândi metodele alternative de a completa resursele financiare ale guvernului, cu precădere în subsectorul învăţământului superior” (Louise Gichouchi, Kenya). În comparaţie, autorităţile române actuale taie importante resurse de finanţare ale universităţilor prin politici eronate, în contrast cu ceea ce se petrece în lumea civilizată.
Problema „retenţiei” studenţilor s-a pus sub două aspecte: retenţia până la încheierea studiilor şi revenirea în ţară. În acest sens, sunt gândite în detalii strategii şi acţiuni guvernamentale (Michael Wainaina, Kenya). În acest timp, în România, de la cel mai înalt nivel, în locul preocupării de folosire a competenţelor formate, medicii, filosofii, inginerii etc. sunt invitaţi să plece. Politica retenţiei nici nu a trecut pe la urechile administraţiei actuale din ţară.
Accepţiunea „succesului” şi a „calităţii” în universităţi se află în discuţie. Oricât de sofisticate pot fi, până la urmă, criteriile, un fapt rămâne stabilit definitiv: nu este succes în studiile universitare şi nici calitate dacă acestea nu sunt capabile să rezolve probleme de dezvoltare tehnică, economică, instituţională şi culturală din ţara respectivă. Conferinţa International Association of Universities de la Nairobi a atras atenţia că „scopul educaţiei este să sporească participarea, să atingă rezultate şi să ducă la o tranziţie de succes către piaţa muncii sau spre educaţia mai înaltă” (Fernanda Ferreira Costa, Brazilia). Este însăşi funcţia universităţilor „să identifice şi să dezvolte talentul intelectual pentru a satisface nevoile intelectuale viitoare ale Universităţii şi ale societăţii în lărgime…” (Michael Wainaina, Kenya). Iar declaraţia amintită nu ezită să pretindă „diferite modele instituţionale, programe flexibile de studii”, cu convingerea că învăţământul superior este o întreprindere complexă ce serveşte societatea (sub aspecte felurite: tehnologic, economic, instituţional, cultural).
România, în schimb, având la decizie un amestec de inşi pe care nici o universitate din lume nu i-a angajat, de plagiatori şi inculţi, aplică acum evaluării succesului şi calităţii criterii scoase din pix (se exaltă articolele ISI în vreme ce industria, de pildă cea chimică, de la noi s-a prăbuşit; unii începători în reflecţie îşi dau aere plagiindu-i pe A.C. Cuza sau Nae Ionescu; alţii supralicită articolaşe benigne, în dauna autorilor de opere istorice; mulţi nu dorm datorită factorului de impact, în vreme ce lucrările lor nu conţin nici o descoperire; alţii îşi fac veacul tratându-i pe oameni precum orice alt animal etc.). România a apucat vârtos, prin incompetenta ei administraţie de azi, o cale funestă ce o plasează în contratimp cu ceea ce se petrece în lume. Vorba lui Schiller: „Unde-i prostie, nici Dumnezeu nu poate ajuta”.
