Şi-a luat rămas bun de la semeni, aşa cum a trăit. În contact direct cu admiratorii săi, în dorinţa de comunica cu cititorii în dialog continuu, spectacular şi spectaculos. „De la un cardiac, cordial” pare epitaful perfect pentru un artist care s-a scris şi s-a jucat pe sine însuşi şi vremea în care a trăit, timp de peste 40 de ani.
Poet, animator cultural, iniţiator al spectacolului poetic şi muzical de stadion, cu Cenaclul „Flacăra”, Adrian Păunescu a fost iubit şi detestat, adulat şi ponegrit, apreciat şi criticat. Diversele atitudini au vizat când poetul, când omul, mai ales pe acesta din urmă.
Scriitorul este însă unul dintre autorii pentru care expunerea poetică este egală cu expunerea de sine, iar spectacolul devine formă de exprimare literară şi civică în egală măsură.
Născut la Copăceni, judeţul Bălţi, în Basarabia, după studii liceale la Craiova şi absolvirea Facultăţii de Limba şi Literatura Română, Adrian Păunescu a lucrat la revistele „Amfiteatru”, „România literară” şi „Luceafărul”. A fost redactor-şef la revista „Flacăra”. A debutat editorial cu volumul „Ultrasentimente”, în 1965, care anunţa o calitate ce urma să devină definitorie: cea de poet al cetăţii.
Poetul Adrian Păunescu a făcut parte dintr-o generaţie literară care a încercat şi a reuşit să provoace ruptura de poezia proletcultistă, înscriindu-se mai ales pe linia celor care au realizat înnoirile în direcţia mesajului, urmărind relaţia directă între textul literar şi cititor şi mai puţin drumul spre conceptualizare, spre mutaţiile de limbaj şi teoria limbajului, în care s-a evidenţiat Nichita Stănescu, de exemplu.
A fost poetul care a revitalizat expresionismul, punând accent, printre primii în generaţia lui, pe priza la real, fapt care i-a determinat o intrare furtunoasă, originală în poezie, cu al doilea volum, „Mieii primi”, volum urmat, cum rar se întâmplă, de o a treia carte, punct de referinţă în bibliografia lui, „Fântâna somnambulă”.
A fost dispus să inoveze mai ales în tensiunea lirică, în relaţia de coexistenţă a poetului cu cititorul, şi mai puţin pe palierul unui sistem formal. În cazul lui, poezia de agora, poezia marilor elanuri devine poezia-spectacol, pe care poetul îl oferă, livrându-se trup, suflet şi text, spectatorului. E o înnoire fericită de atitudini şi modele, de la cel de spectacol de poezie rusesc la cel american, descoperit la faţa locului.
În concepţia lui, poetul nu are doar calitatea de narator, ci trebuie să se implice direct, cu specificul artei sale, în viaţa cetăţii. De aici, şi inerente entuziasme de moment, şi pendulări spre derizoriu şi slogan, pe care însă robusteţea talentului său indiscutabil a reuşit să le depăşească, în volume în care civismul completează fericit esteticul, ca „Istoria unei secunde”, un alt reper al biografie sale şi al poeziei româneşti contemporane. Carte majoră, acest volum dezvăluie latura pamfletară, sarcastică a liricii lui Adrian Păunescu, cu aplecare către deformarea grotescă a viziunii. Patosul militant se accentuează în „Repetabila poveste (1974) şi „Pământul deocamdată” (1977). O hartă a problematicii timpului prezent, se desenează în următoarele volume: „Manifest pentru sănătatea pământului”, „Iubiţi-vă pe tunuri”, „Rezervaţia de zimbri”, „Locuri comune” „Viaţa mea e un roman” sau „Sînt un om liber”. Este o intersectare continuă între spectacolul interior şi cel al lumii exterioare, într-un limbaj hiperbolic, în care imnul, lamentaţia, pamfletul susţin, pe rând, tensiunea lirică.
În pofida diferenţei de ton şi mijloace poetice, esenţa liricii lui Adrian Păunescu rămâne aceeaşi. Diversele teme relevă un „funcţionar al durerii generale”, cum singur se definea, decis să facă din versurile sale „însemnări de campanie”.
O poezie discursivă, patetică, dovadă a unei mari capacităţi de metaforizare, o poezie considerată de autor ca „gest pe cont propriu”, reface în cazul lui iposaza poetului romantic, cu personalitate contrastantă , cu sensibilitate expansivă, în cadrul căreia mesianismul este dublat de falsa umilinţă spectaculară .
Confesiunea poetică a lui Adrian Păunescu este una de for public. De la adolescentul ce descoperea lumea „ca spaţiu al genezelor”, într-o fierbere interioară, la bucuria de a numi lucrurile, discursul poetic se mută asupra deteriorărilor simţurilor şi limitelor cunoaşterii, ca în Ciclul „Convalescenţa lui Iov „din „Fântâna somnambulă”.
O operă monumentală, formată din 44 de volume, cărora li se adaugă versuri apărute în publicaţii şi neincluse în cărţi, poeme remarcabile ca „Repetabila povară”, „Rugă pentru părinţi”, devenit şlagăr, pentru a cita numai două dintre cele mai cunoscute, îl recomandă drept unul dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei sale, a cărui creaţie este deja prezentă în istoriile literare semnate de Alex Ştefănescu şi Nicolae Manolescu
Desigur, inevitabil la o operă atât de vastă, generată de un elan spectacular şi implicată civic, există şi poeme a căror valoare timpul şi exegezele critice vor trebui s-o stabilească. Se întâmplă în cazul celor mai mari scriitori.
Dacă omul Păunescu a suscitat pasiuni pro şi contra, dacă gesturile politice i-au fost când admirate, când blamate, poetul Adrian Păunescu va rămâne, indiscutabil, printre înnoitorii acestei arte în deceniul al şaptealea al veacului trecut şi printre vocile autentice ale literaturii contemporane. Rostirea lui rămâne emblematică pentru incandescenţa iubirii, adevărat panaş al unui romantic al zilelor noastre.
